Prostia învățată

În timp ce scriu acest articol, Germania își închide centralele nucleare, ceea ce îmi amintește de o frază din memoriile lui Șostakovici, despre viața sub Stalin: „un mare eveniment cultural, cum ar fi închiderea unui teatru”.

Există cei care văd în aceste evenimente un complot rusesc sinistru, și însăși doamna Merkel ar fi fost – se zice – de multă vreme un agent rus (a crescut în Republica Democrată Germană, a fost un membru proeminent al mișcării tineretului comunist și a învățat să vorbească fluent limba rusă). Cu cât Germania generează mai puțină energie pentru consum propriu, cu atât mai dependentă devine de Rusia. Dar ipoteza aceasta este redundantă: tot ce a fost necesar pentru luarea unei asemenea decizii a fost apariția, în interiorul țării, a unei mișcări militante de plozi răsfățați și ipocriți, care nu au cunoscut niciodată greutățile, neținând cont de istoria recentă a țării.

Decizia de a închide centralele nucleare a fost luată în 2011, în urma dezastrului de la Fukushima, care a cauzat un cutremur urmat de un tsunami, un „dezastru” care a provocat șaisprezece răniți și un deces de cancer provocat de radiații. Cum zicea Bismarck, nu întrebi cum se fac cârnații sau politica.

Dar oricum ar sta lucrurile, odată decizia luată, germanii s-au ținut de ea, neluând seama la circumstanțele în schimbare din lume. Ca și cum deciziile, odată luate, ar fi cioplite pe tăblițe din piatră. Poate cel mai straniu aspect al deciziei constă în faptul că Germania continuă să genereze o proporție considerabilă, mai bine de un sfert din electricitatea sa, din cărbune brun, o sursă infinit mai poluantă decât cea nucleară. Dacă lobby-ul ipocriților ar fi cu adevărat interesat de poluarea aerului, ar fi insistat pentru închiderea centralelor pe cărbuni bruni, și nu pe închiderea centralelor nucleare; dar adesea simbolurile sunt mai importante pentru oameni, în special cele care sunt la cheremul unei ideologii, decât orice realitate concretă. Și nimic nu simbolizează aroganța omenirii (cum ar numi-o ecologiștii) mai bine decât centralele de energie nucleară. Centralele pe bază de lignit sunt, prin contrast, mult mai puțin potente simbolic, oricât de poluante ar fi în realitate. Când simbolismul intră în conflict cu realismul, simbolismul câștigă întotdeauna, cel puțin în rândul intelighenției. Și în societățile moderne, doar intelighenția contează. 

Nu este nevoie de agenți ai FSB-ului – KGB-ul modern – pentru ca țările să adopte politici energetice stupide. Marea Britanie este cel puțin la fel de nesăbuită ca Germania în această privință. Deși contribuția sa la încălzirea globală este neglijabilă – chiar dacă am accepta că ipoteza încălzirii globale antropogenetice este adevărată – și nu s-ar înregistra nici o diferență în întregul proces dacă întreaga țară ar dispărea de pe fața pământului, guvernul său a decis că nu-și va exploata rezervele de petrol și gaz natural, dar va electrifica toate vehiculele și încălzirea locuințelor în numele salvării planetei, iar în acest proces îi va zdrobi pe săraci cu noi taxe pe care nu și le pot permite (nu că și-ar cheltui întotdeauna banii în mod înțelept, desigur). Când unul dintre supușii lui Ludovic al XIV-lea i-a zis acestuia: „Dar, Sire, trebuie să trăiesc și eu”, monarhul i-a replicat: „Nu văd necesitatea”. Aceasta este atitudinea pe care guvernul britanic pare să o adopte vizavi de jumătate din populația sa.

Considerațiile strategice au fost de asemenea lăsate complet la o parte. Pentru a economisi niște bani, facilitățile de stocare a gazelor au fost externalizate. S-a neglijat înlocuirea vechilor stații de energie nucleară (nici n-ai spune că Marea Britanie a fost prima țară din lume care a generat electricitate în acest mod.) Nu are nici un plan pentru a face față deficitului sau urgențelor, ca și cum nici nu ar fi existat așa ceva în istoria lumii. Se întrevede acum o posibilitate foarte reală a unei pene de curent în următoarele luni, dacă acestea se vor dovedi a fi friguroase, dar cu toate acestea liderul incalificabil al guvernului este mai îngrijorat de soarta pe termen lung a lumii. Este o sarcină mai ușoară, deoarece necesită manipularea unor simboluri pe termen lung mai degrabă decât a unor realități pe termen scurt, greu de rezolvat.

Un fel de nebunie pare să fi pus stăpânire pe mare parte din lumea occidentală, fără îndoială cu varii grade de severitate și cu capacități diferite de recuperare. Chinezii ar spune că harul cerului s-a retras de deasupra noastră, grecii ar fi spus că zeii ne mânie ca un prolog la propria noastră distrugere. Aproape oriunde ți-ai îndrepta atenția, vezi semnele unei frivolități – care, desigur, nu este incompatibilă cu cea mai deplină sinceritate.

Psihologul american Martin Seligman a introdus noțiunea de neajutorare învățată, ca o explicație pentru depresiile psihice. O persoană dezvoltă neajutorarea învățată atunci când se confruntă cu situații neplăcute pe care nu poate face nimic pentru a le evita. Atunci începe să-și generalizeze neputința la situații neplăcute pe care le-ar putea evita dacă ar face ceva, în așa fel încât ajunge să se comporte ca și cum ar fi neajutorat, când de fapt nu este.

Aș dori să extind această observație la condiția de prostie învățată, prin care mă refer la prostia oamenilor cărora nu le lipsește defel inteligența, dar care iau decizii stupide, pe care oameni de o inteligență inferioară sau chiar mult mai redusă le pot recunoaște imediat ca fiind stupide. Prostia învățată explică cum și de ce oameni extrem de inteligenți aflați în fața unei alegeri, aleg în mod repetat o opțiune stupidă, dacă nu cea mai stupidă.

Pentru ca oamenii să învețe să fie proști în acest sens, ei trebuie să fie supuși unei educații prelungite sau al unui training în care să fie obligați să facă lucruri sau să îndeplinească acțiuni care nu le implică inteligența sau care chiar le pot repugna, în timp ce sunt simultan verificați pentru respectare și conformitate. Politicienii îndeplinesc în general aceste condiții. Nu sunt singurii, de departe: o mare parte din populația generală îndeplinește de asemenea aceste criterii. Oamenii care sunt selectați pentru inteligența lor, pentru ca mai apoi să li se interzică uzul acesteia, sunt în mod particular apți să devină proști.

Politicienilor li se neagă, sau își neagă singuri, uzul inteligenței lor prin nevoia lor de a intra în grațiile, nu neapărat ale majorității, dar măcar a unei minorități cât mai vocale. Este o înclinație umană să ajungi să crezi ceea ce ești obligat să spui, fie prin virtutea interesului personal, fie prin cea a subordonării într-o ierarhie. De aceea în viața mea profesională am auzit atât de mulți oameni inteligenți susținând în mod pasionat cele mai evidente absurdități, și părând în mod evident să le și creadă.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.

Sursă: https://www.takimag.com/article/learned-stupidity/