Tu și bomba atomică

Având în vedere cât de probabil este să fim cu toții sfârtecați în bucățele în următorii cinci ani, bomba atomică nu a generat atât de multe discuții precum m-aș fi așteptat. Ziarele au publicat numeroase diagrame, nu foarte folositoare pentru cetățeanul de rând, despre protoni și neutroni, și cum se comportă aceștia, și se tot repetă afirmația inutilă conform căreia „bomba ar trebui să fie pusă sub control internațional.” Dar s-au spus curios de puține lucruri, cel puțin în presă, despre acea chestiune care e de cel mai presant interes pentru noi toți, și anume: „Cât de dificil de făcut sunt chestiile astea?”

Asemenea informații care au ajuns la urechile noastre, ale marelui public, pe acest subiect, ne-au parvenit într-un mod destul de indirect, prin decizia Președintelui Truman de a nu transmite anumite secrete URSS-ului. În urmă cu câteva luni, când bomba era doar un zvon, circula pe scară largă credința că divizarea atomului este doar o problemă de fizică, și că atunci când fizicienii o vor rezolva, o armă nouă și devastatoare va fi accesibilă aproape oricui. (În orice moment, conform zvonului respectiv, un nebun singuratic dintr-un laborator ar putea să pulverizeze lumea civilizată, cu aceeași ușurință cu care ai pune mâna pe o petardă.)

Dacă acest lucru ar fi fost adevărat, întregul curs al istoriei ar fi fost schimbat în mod abrupt. Distincția dintre statele mari sau mici ar fi fost obliterată, și puterea Statului asupra individului ar fi fost serios diminuată. Dar din remarcile Președintelui Truman și din varii comentarii care s-au făcut asupra lor, reiese că bomba este exorbitant de scumpă și că producerea ei ar presupune un enorm efort industrial, pe care numai trei sau patru țări din lume sunt capabile să îl facă. Acest punct este de o importanță cardinală, deoarece poate însemna că descoperirea bombei atomice, departe de a schimba cursul istoriei, nu va face altceva decât să intensifice curentele care s-au concretizat deja în ultimii zece ani.

Este un lucru binecunoscut faptul că istoria civilizației este în mare parte o istorie a armelor. S-a tot subliniat în mod particular conexiunea dintre descoperirea prafului de pușcă și răsturnarea feudalismului de către burghezie. Și deși nu am nici un dubiu că pot fi identificate și excepții, cred că regula următoare este în general adevărată: epocile în care arma dominantă este una scumpă sau dificil de fabricat tind să fie epoci ale despotismului, în vreme ce atunci când arma dominantă este ieftină și simplu de produs, oamenii obișnuiți au o șansă. Așadar, pe când tancurile, navele de război și bombardierele sunt arme inerent tiranice, puștile, muschetele, arcurile și grenadele de mână sunt arme inerent democratice. O armă complexă îi face pe cei puternici mai puternici, în vreme ce o armă simplă – atâta vreme cât nu are un contra-răspuns – le ascute ghearele celor slabi.  

Marea epocă a democrației și a autodeterminării naționale a fost epoca muschetei și a puștii. După ce s-a inventat cremenea, și înainte de inventarea capsei detonatoare, muscheta era o armă relativ eficientă, și în același timp suficient de simplă cât să poată fi produsă aproape oriunde. Combinația acestor calități a făcut posibil succesul revoluțiilor americane și franceze, și a făcut din insurecțiile populare o treabă mult mai serioasă decât ar putea fi în ziua de azi. După muschetă a venit pușca cu încărcare prin chiulasă. Aceasta era prin comparație ceva mai complexă, dar tot putea fi produsă de zeci de țări, și era ieftină, ușor de transportat ilegal și economică cu muniția. Chiar și cele mai înapoiate țări puteau întotdeauna să pună mâna pe puști dintr-o sursă sau alta, așa că burii, bulgarii, abisinienii, marocanii – și chiar tibetanii – au putut să se lupte pentru independența lor, uneori cu succes. Dar ulterior fiecare stadiu de dezvoltare al tehnicii militare a favorizat statul în fața individului, și țările industriale în raport cu cele mai înapoiate tehnologic. Sunt din ce în ce mai puține centre de putere. Deja, în 1939, mai erau doar cinci state capabile să poarte războaie pe scară largă, iar acum mai sunt doar trei – și în ultimă instanță, poate chiar numai două. Acest curent este evident de ani de zile, și a fost subliniat de câțiva observatori chiar și înainte de 1914. Lucrul care l-ar putea inversa este descoperirea unei arme – sau, ca să mă exprim mai general, a unei metode de a lupta – care să nu fie dependentă de concentrații uriașe de instalații industriale.

Din varii semne, putem deduce că rușii nu posedă încă secretul construirii bombei atomice; pe de altă parte, pare să existe un consens în opinii că este o chestiune de doar câțiva ani până îl vor poseda. Așadar avem înaintea noastră prospectul a două sau trei super-state monstruoase, fiecare posesoare a unei arme prin intermediul căreia milioane de oameni ar fi uciși în câteva secunde, care își vor diviza lumea între ele. S-a presupus oarecum în pripă că acest lucru va presupune războaie mai mari și mai sângeroase, și poate chiar sfârșitul civilizației mașinilor. Dar să presupunem – și acesta este cel mai probabil scenariu – că marile națiuni supraviețuitoare vor face un acord tacit să nu folosească niciodată bomba atomică una împotriva celeilalte. Să presupunem că o vor folosi, sau vor amenința că o vor folosi, doar împotriva celor incapabili să riposteze. În acest caz ne-am întors în același loc din care am plecat, singura diferență fiind aceea că puterea este concentrată în și mai puține mâini și că perspectiva popoarelor vasale și a claselor asuprite este una și mai lipsită de speranță. 

Când James Burnham a scris Revoluția managerială, multor americani li se părea probabil că nemții vor câștiga războiul în Europa, și era așadar natural să presupună că Germania, și nu Rusia, va domina marele continent Eurasiatic, în vreme ce Japonia va rămâne stăpână peste Asia de Est. Acest lucru a fost o greșeală de calcul, dar ea nu afectează argumentul principal. Pentru că imaginea geografică a noii lumi oferită de Burnham s-a dovedit a fi corectă. Din ce în ce mai evident suprafața Pământului este parcelată între trei mari imperii, fiecare izolat și fără contact cu restul lumii, și fiecare dintre ele conduse, sub o acoperire sau alta, de o oligarhie autoproclamată. Târguiala cu privire la stabilirea frontierelor este în curs, și va continua vreo câțiva ani de-acum încolo, iar a treia dintre aceste super-puteri, Asia de Est, dominată de China – este încă în stadiul de potențialitate, mai degrabă decât de actualitate. Dar curentul general este unul de netăgăduit, și orice descoperire științifică din ultimii ani nu a servit decât la accelerarea lui.

Ni s-a spus odată că avionul a „abolit frontierele”; de fapt, frontierele au devenit cu adevărat impenetrabile numai de când avionul a devenit o armă serioasă. Radioul era odată lăudat ca o modalitate de a promova înțelegerea și cooperarea; s-a dovedit a fi un mod de a izola o națiune de alta. Bomba atomică ar putea finaliza acest proces prin lipsirea claselor exploatate și a oamenilor de orice putere de a se revolta, și în același timp i-ar pune pe posesorii bombei pe picior de egalitate militară. Fără puterea de a se cuceri unul pe celalalt, aceste state vor continua să conducă lumea împreună, și e dificil de văzut cum ar putea fi înclinată balanța altfel decât prin schimbări demografice lente și imprevizibile.

De patruzeci sau cincizeci de ani încoace, d-nul H. G. Wells și alții ne-au prevenit că omul este în pericol de a se autodistruge cu propriile sale arme, lăsând furnicile sau vreo altă specie gregară să ne ia locul. Oricine a văzut orașele în ruină din Germania va găsi această idee cel puțin plauzibilă. Cu toate acestea, dacă ne uităm la lume ca la un întreg, tendința este, deja de mai multe decenii, să virăm nu către anarhie, ci către reimpunerea sclaviei. Este posibil că nu ne îndreptăm spre un haos generalizat, ci către o epocă la fel de oribil de stabilă ca imperiile sclavagiste ale Antichității. Teoria lui James Burnham a fost mult discutată, dar foarte puțini oameni s-au gândit până acum la implicațiile ei ideologice – și anume, la tipul de viziune asupra lumii, tipul de credințe și structura socială care ar fi probabil dominante într-un stat în același timp de necucerit și într-o permanentă stare de „război rece” cu vecinii săi.

Dacă bomba atomică s-ar fi dovedit a fi ceva ieftin și ușor de manufacturat, precum o bicicletă sau un ceas cu alarmă, ar fi avut potențialul de a ne plonja înapoi în barbarie, dar ar fi însemnat, pe de altă parte, sfârșitul suveranității naționale și a poliției de stat ultra-centralizate. Dacă în schimb, așa cum pare să fie cazul, este un obiect rar și costisitor, la fel de greu de produs ca o navă de război, este mult mai probabil că va pune capăt războaielor pe scară largă cu costul prelungirii indefinite a acelei „păci care nu este pace”.

Tribune, 19 octombrie 1945                  

Sursă: https://www.orwellfoundation.com/the-orwell-foundation/orwell/essays-and-other-works/you-and-the-atom-bomb/