Distrugerea Parisului

În urmă cu câțiva ani, Eric Rohmer a făcut un film despre primarul unui sat din regiunea Vendée, care decide că pitorescul său cătun are nevoie nu de o bibliotecă, ci de o mediatecă, o găselniță multimedia și o pierdere de bani în vogă.

Trebuie construită o clădire pentru această mediatecă, ceea ce implică aducerea unui arhitect și delimitarea unui spațiu pentru locuri de parcare, și rampe pentru persoanele cu handicap, și iluminarea municipală potrivită. În acest sat, asta implică și tăierea unui copac venerabil și impozant de lângă casa profesorului „înțelept și cool” al satului.

Profesorul, deloc surprinzător, este împotriva întregului proiect, așa cum sunt și alte personaje tipice din acest film straniu: editorul ziarului, jurnalistul freelance preocupat să demaște scandaluri, prietena atrăgătoare a primarului, toți din diverse motive. Dar profesorul este cel care rezumă cel mai bine anumite lucruri când spune că a fost întotdeauna împotriva pedepsei cu moartea, dar ar fi de acord cu reintroducerea ei, numai pentru arhitecți.

Parizienii ar putea fi iertați pentru împărtășirea spiritului acestei replici. Ultimii douăzeci de ani au marcat o nouă dimensiune în distrugerea Parisului, nu numai prin proiectele pe scară foarte mare ale lui François Mitterrand, precum Opéra Bastille și Très Grande Bibliothèque, dar și prin spiritul a ceea ce francezii numesc urbanism, în care mari părți din cartierele mai sărace sunt rase pentru a face loc la amestecurilor de oțel și sticlă ale promotorilor din domeniul imobiliar și ale arhitecților la modă, spre triumful vulgarității, al lăcomiei și al ignoranței asupra esteticii de durată a unuia dintre cele mai frumoase orașe din lume. În mod ironic, cea mai insidioasă forță care calcinează inima Parisului în zilele noastre este ceea ce a ajuns să fie numit fațadismul (sic), prin care fațadele vechilor clădiri sunt păstrate, dar interiorul este transformat, un curent care a început ca o modalitate de a conserva măcar înfățișarea Parisului și care acum a scăpat de sub control în mod periculos.

În contextul actualei încetiniri economice din Franța și a erupției unor scandaluri bancare, parte din procesul de construire a fost încetinit, așa că peste tot prin zona de nord și de est a Parisului, vezi, asemenea craterelor lăsate de bombe, terenurile virane pe care se aflau odată casele cu acoperiș de zinc din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Pe pereții clădirilor care au rămas, poți încă vedea conturul unui tapet sau urmele unor scări sau hornuri, memento-uri tăcute a ceea ce a fost și nu va mai fi; faptul că găștile de grafittiști (sic) și-au pulverizat vopselurile peste multe dintre ele nu face decât să adauge un patos deosebit. În cartierele în care fațadele trebuie conservate, în mod particular pe bulevardele din era baronului Georges Eugène Haussmann, numeroase clădiri au fost fie zidite, fie distruse și transformate după ideea unui promoter-arhitect-bancher-birocrat despre ceea ce va face din Paris un oraș modern, pregătit pentru Euro și pentru hoardele de oameni de afaceri și de informaticieni care abia așteaptă să-și deschidă sediile pe Boulevard Haussmann. Adio curților care dădeau viață și lumină acestor clădiri, adio de asemenea clădirilor interioare, multe dintre ele lucrări de artă de sine stătătoare, și bun venit marmurei industriale și falselor pierre de taille, care sunt absolut nelipsite din viziunea acestor constructori de o lăcomie și stupiditate de-a dreptul balzaciene.

Într-o perioadă în care viitorul economic al Europei este invocat în aproape orice acțiune a guvernului francez, există o reacție civilă și politică crescândă la aceste demolări care au scăpat de sub control, și unii comentatori sunt de părere că indignarea provocată de planurile de regenerare urbană a condus la pierderea mai multor primării ale arondismentelor pariziene de către partidul gaullist. Se pare, totuși, că forțele care distrug Parisul vor fi întotdeauna mai puternice decât cele care încearcă să îl salveze.

În urmă cu douăzeci de ani, spiritul de conservare și un urbanism rezonabil păreau să fi avut câștig de cauză asupra urbaniștilor turbați, care au fost responsabili de Tour Maine-Montparnasse și de clădirea CNIT din districtul La Défense, fără a mai menționa vertiginoasele locuințe sociale de la periferie, dar care au eșuat în încercarea de a face să treacă Autostrada Sudului prin oraș, sau în ideea de a rade centrul istoric pentru a construi un centru de afaceri cu zgârie-nori (o idee mai veche de-a lui Le Corbusier). Cu toate acestea, este clar că băncile, companiile de construcții, edilii și politicienii care formează această alianță nelegiuită și care militează pentru mai multe „renovări” (în limbajul orwellian al regenerării urbane, a renova înseamnă a distruge), și-au schimbat pur și simplu tacticile. Și cel mai recent măcel amenință să transforme părțile cele mai vechi ale Parisului în mini-Mont St. Michels, înconjurate de mall-uri, zgârie-nori și clădiri care seamănă cu vase de croazieră. Corupția, cinismul, și nebunia efectivă sunt emblematice pentru guvernul francez și pentru băncile deținute de guvern, ca de-acum faimosul Crédit Lyonnais, iar rezultatele sunt vizibile prin tot orașul.

Sunt foarte multe dezbateri intelectuale astăzi în Franța despre cum se cheltuiesc banii pentru cultură și cum ar trebui să opereze instituțiile artistice. Aici este inclusă și problema monumentelor de patrimoniu amenințate, cu o frondă preponderent conservatoare care îi atacă pe comisarii imperturbabili ai republicii. Totuși, este îngrijorător, deși nu surprinzător, cât de puține dezbateri publice esențiale au ca temă ce anume face din Paris un oraș extraordinar, sau rolului urbaniștilor, sau  necesitatea de a pune binele general în balanță cu drepturile de proprietate privată și ambițiile arhitecților. Prea mulți dintre cei vinovați sunt bine conectați politic; atât guvernele de stânga cât și cele de dreapta sunt îngrozite de creșterea șomajului și, prin urmare, sunt întotdeauna gata să întindă o mână de ajutor sectorului construcțiilor; și este un act de sinucidere politică să confrunți cea mai mare problemă, mașinile, care au ridicat poluarea la niveluri periculos de înalte. Este un semn de rău augur faptul că bugetul pentru restaurarea patrimoniului a fost redus cu mult mai mult decât ansamblul cheltuielilor culturale, ceea ce sugerează că festivalurile contează mai mult pentru cei care întocmesc aceste bugete, decât adevăratele bogății ale Franței.

Distrugeri masive ale Parisului au avut loc datorită războaielor, a fanatismului religios, a slavei deșarte regale și a poliției, preocupate să controleze masele pariziene agitate. Dezbaterile despre conservarea părților mai vechi ale Parisului nu sunt o noutate: Hugo și Baudelaire i-au criticat aspru pe arhitecți; încă se mai dezlănțuie dezbateri despre proiectele uriașe ale lui Haussman; iar Commission du Vieux Paris (Comisia Vechiului Paris), un ombudsman energetic al orașului, este pe cale să-și sărbătorească centenarul. Așadar, de ce sunt importante amenințările actuale la adresa Parisului? Lăsând la o parte motivul estetic evident, ele sunt importante pentru că, deși Parisul este arhitectural un oraș al secolului al XIX-lea, el funcționează la sfârșitul secolului al XX-lea, și încă mai bine decât multe orașe mai tinere. Transportul public este extraordinar, serviciile de salubrizare ale orașului sunt legendare, criminalitatea violentă este scăzută. Așadar nu sunt motive întemeiate pentru toată această distrugere, cu excepția patimii pentru nou și a patimii de a face bani, și la naiba și cu trecutul, și cu viitorul.

Faptul că un oraș trebuie să se dezvolte în pas cu vastele schimbări ale vieții moderne este de la sine înțeles, dar ironia schimbărilor profunde care sunt introduse cu forța în Parisul de astăzi, sub pretextul renovării și modernizării străzilor și clădirilor sordide, oferirea mai multor locuințe parizienilor și ținerea traficului sub control, este că multe dintre proiecte au alungat oamenii cu mijloace modeste și au creat în același timp climate urbane sinistre care cauzează delincvență, sau zone comerciale cu aer de talcioc, care atrag vagabonzi și delicvenți.

Că un oraș nu-și poate mumifica pur și simplu arhitectura este de asemenea evident, dar efectele atât ale relelor, cât și ale bunelor intenții reprezintă, de fapt, ceva mai rău: transformă un oraș viu care funcționează, cu cartiere armonios concepute și un amestec de clădiri rezidențiale și de afaceri, într-un haos de stiluri care creează zone infracționale, districte de afaceri moarte după ora închiderii, și, din loc în loc, mici muzee în care cei bogați și străinii își pot trăi viața costumată de petrecere sub inspecția zilnică a turiștilor.

Ceea ce distinge cel mai recent masacru este că, sub egida modernității și a urbanismului, ceea ce îi animă pe numeroșii vinovați, din interiorul și din afara guvernului, este același dispreț față de cunoaștere, tradiție, frumusețe și adevăr care îi animă pe dușmanii ideii de canon occidental în educație și ai valorilor mai testate în timp ale civilizației umane. Pentru ei, tot ceea ce este vechi este neimportant, dacă nu i se poate da un „spin” nou și util din punct de vedere politic. Astfel, un atașament față de măreția Parisului este etichetat drept nostalgie de către acești gânditori avangardiști (dintre care mulți preferă să trăiască în fabuloase apartamente vechi și châteaux de țară), iar criticii regenerării urbane sunt numiți integriști, ca de pildă ultra-catolicii defunctului Monseigneur Lefebvre, sau ca opoziția teroristă algeriană. Legile stricte – în agendă – de conservare ale Parisului, sunt încălcate în mod constant cu un dispreț abia disimulat pentru petiționarii care se opun, și care sunt tratați ca niște fete bătrâne care nu înțeleg căile întortocheate ale lumii afacerilor. Clădirile vechi sunt dărâmate pentru a fi înlocuite de clădiri vag în același stil, astfel încât părți din Marais au devenit un soi de reprezentări Disney ale secolului al XVIII-lea, iar clădirile de apartamente moderne de-a lungul canalului Saint Martin au nume evocatoare, de modă veche, pentru a le masca banalitatea.

(Partea a II-a a acestui eseu apărut în original în 1998 va fi publicată mâine)