Distrugerea Parisului (II)

Parte din ceea ce a făcut Parisul un oraș care „funcționează” este amestecul dintre umil și măreț din cartierele cu înfățișări și legende distincte. În arondismentele treisprezece, nouăsprezece și douăzeci, în special în acum mult-regretatul Ménilmontant, clădirile cu două sau trei etaje, curțile și atelierele păstrau aceste cartiere ale clasei muncitoare la o scară umană. Ar fi putut fi „reabilitate”. În loc de așa ceva, cartierul a fost invadat de niște dubioase clădiri înalte de apartamente, cu peluze sterile aruncate între trotuare din beton, și care au devenit locuri în care oamenii se tem să meargă noaptea. Sindromul opus constă în aceea că, prin programe mari de construcție, în special cele centrate pe un proiect cultural de un fel sau altul, cartierele normale în care oamenii trăiau, lucrau și mureau au devenit brusc la modă, ceea ce înseamnă că au ajuns mecca pentru falșii boemi, americani care poartă berete, galerii de artă hidoase și restaurante cu grinzi false de lemn. În oricare dintre aceste scenarii, cartierele mor, în esență.

Deși atât susținătorii schimbărilor urbane extinse și cei care luptă pentru conservare pretind astăzi că cele mai grave orori s-au încheiat, e aparent faptul că puține lecții din trecut au fost cu adevărat învățate. Dacă a devenit de neconceput ca una dintre cele mai importante gări să fie distrusă, de exemplu, sau că o clădire cu optzeci de etaje ar putea fi ridicată în Île de la Cité, lecțiile despre consecințele asupra micilor afaceri sau asupra criminalității ale acestei planificări fără cap, nu au fost absorbite în gândirea actuală. În acest sens, proiecte recente, cum ar fi dezvoltarea părții de est a Parisului și reorganizarea comercială a zonei din jurul Gării St. Lazare sunt în același spirit cu distrugerea pieței centrale Les Halles.

Mutarea vechii piețe centrale în Rungis a fost un proiect mult discutat de-a lungul anilor ’50 și ’60 și a fost punctată de descrieri cumplite ale cartierului ca fiind insalubru, periculos și infestat de șobolani și prostituate. Deși era clar că piața trebuia desființată, nu a fost niciodată clar de ce au trebuit distruse magnificele pavilioane Baltard. Până în ultima clipă, au venit apeluri din întreaga lume, dar nebunia s-a impus.

Construirea Centrului Pompidou, care a dus la distrugeri importante ale clădirilor din secolul al XVIII-lea, împreună cu mall-ificarea lui „trou des Halles”, Quartier de l’Horloge și Square des Innocents, s-au combinat în ultimii douăzeci de ani pentru a transforma zona dintr-un loc plin de viață, unde toute bourgeoisie venea pentru faimoasa supă de ceapă, într-o piață de vechituri sordidă, mirositoare, periculoasă, unde magazinele de îmbrăcăminte ieftine și fast-food-urile au înlocuit restaurantele și cafenelele bune. Acum cartierul este infestat de droguri și de huligani (iar șobolanii și prostituatele sunt încă acolo). Mulți fug din zonă, unde mâncarea de duzină pătează caldarâmul, lifturile sunt stricate, predomină o atmosferă de carnaval noir cu mâncători de flăcări, toboșari de bongo și acrobați pe role, și unde tinerii fără adăpost sunt cu adevărat înspăimântători, cu câinii și dihorii lor. Centrul comercial subteran Forum este întunecat, slab ventilat și, seara și în weekend, populat de hoarde vag amenințătoare de copii cu ochii imobili sub șepcile lor de baseball. Beaubourg este închis pentru o renovare extinsă și foarte costisitoare; în prezent nu face decât să se dezintegreze. Faptul că pavilioanele Baltard ar fi fost niște locații excelente pentru magazine și activități culturale este evidențiat de exemplul singurului care a supraviețuit, și care a fost mutat în Nogent-sur-Marne.

Un alt proiect din anii ’60 care simbolizează tot ceea ce este în neregulă cu impunerea celor mai recente idei la modă pe un oraș testat în timp, a fost construirea universității din Jussieu, care a implicat distrugerea Halle aux Vins în arondismentul cinci, și care, cu turnul său și acele mari dreptunghiuri sumbre pe piloni, supraveghează opresiv Jardin des Plantes, din imediata vecinătate. Odinioară a fost asociată cu tot fermentul primăverii revoluționare de la sfârșitul anilor ’60; astăzi, ca o continuare adecvată istoriei ei, universitatea a trebuit să fie închisă pentru o îndepărtare de urgență a azbestului, care a cauzat o serie de boli în rândul personalului.

Crezul socialist din anii `80 a fost (parțial) acela de a favoriza acumularea zonelor aparținând clasei muncitoare în zona de est a orașului, și ideea care a fost agitată în fața publicului la vremea aceea era că, în sfârșit, „prolo” (proletarul) va fi favorizat așa cum au fost favorizați „aristos” (aristocrații). De fapt, între demolări și creșterea prețurilor imobiliare din anii ‘80, oamenii mai săraci aveau să fie împinși afară din oraș, sau în cel mai odios tip de locuințe publice, în vreme ce diverse monumente ale gustului postmodern erau împrăștiate peste vechiul cartier de ambalare a cărnii și peste districtul antrepozitelor.

În La Villette, Cité de la Musique, construit de Christian Portzamparc, nu este în sine o clădire neatractivă, dar este ciudat de nelalocul ei, arătând ca o farfurie zburătoare, cu luminile de aterizare ce planează asupra unui pământ înnegrit. Deși atât Cité de la Musique, cât și muzeul de știință din La Villette au reușit să atragă vizitatori de weekend și de vacanță, așa cum au făcut întotdeauna parcurile de la marginea orașului, partea de est a Parisului nu a devenit nici pe departe magnetul urban care s-a dorit a fi. Distanța de centru ar fi putut fi într-adevăr unul dintre factorii care au contribuit la celebrul dezastru în care patronii Centrului American și-au vândut clădirea de pe bulevardul Raspail, și apoi au îngropat patruzeci de milioane de dolari într-un Looney Tunes Gehry în zona Bercy. Pentru o vreme, au făcut publicitate prostiilor obișnuite de avangardă, cum ar fi trupele de dans lesbiene, pentru ca apoi să dea faliment.

Opéra Bastille – al cărui director actual, Hugues Gall, a spus odată că opera a fost răspunsul la o întrebare pe care nu a pus-o nimeni – nu numai că a distrus simetria flamboaianței plăcute a Place de la Bastille, dar a desfigurat panorama întregului cartier. Terasa mare și neatrăgătoare din fața clădirii i-a atras pe rolleri. Un semn sigur că lucrurile mergeau din ce în ce mai rău în cartier a fost atunci când presa a început să rapsodieze despre toate barurile noi care aduc un suflu nou zonei, iar galeriile de artă au început să se deschidă (și să se închidă) pe fermecătoarea Rue de Lappe, care nu mai este deloc fermecătoare. Opéra nu este vreo mare îmbunătățire față de acel gigant circular al unei epoci anterioare, Maison de la Radio, și este trist, dar de-acum deloc surprinzător, de observat că este învelită în plasă, deoarece fațada se năruie.

Très Grande Bibliothèque, un dezastru de la bun început, în care guvernul a trecut grosolan peste obiecțiile ridicate de savanții pe care această clădire îi deservește, este acum în cea mai mare parte deschisă. Turnurile sale imense și disgrațioase – care, menite să arate ca niște cărți, seamănă cu locuințele sociale suburbane – clipesc cu lumini de avertizare pentru avioane în cerul sumbru de dincolo de Gare de Lyon. Gara în sine, care era înconjurată de restaurante și cafenele neconvenționale, care l-au inspirat pe Simenon, a fost construită în stilul actual la modă, de aeroport-și-șosea de centură. Clădirile care ar fi putut fi reabilitate au fost dărâmate pentru a face loc clădirilor sărăcăcios-ostentative favorizate de lanțurile hoteliere ale aeroportului. Există, de asemenea, zgârie-nori bănci și megaliți de asigurări care diminuează psihic orice pieton suficient de nebun cât să se aventureze în acest labirint de mini-autostrăzi.

Zona dărăpănată din jurul Gare St. Lazare, în arondismentul al nouălea, un cartier locuit cândva de muzicieni și pictori, precum și de noua grande bourgeoisie, s-a aflat în centrul unor operațiuni imobiliare extinse, cu o implicare puternică din partea lui Crédit Lyonnais, ai cărei foști ofițeri bancari sunt acum anchetați pentru corupție. Un complex de clădiri de secolul al XIX-lea aflat exact vizavi de gară a fost distrus, apoi reconstruit pentru a găzdui, printre alte afaceri, un lanț de echipamente stereo. Este un semn al stării melancolice a lucrurilor faptul că parizienii (ale căror taxe îl vor salva pe Crédit Lyonnais de datoriile sale enorme) trebuie să fie recunoscători că mall-ul a fost construit exact pe locul a ceea ce a înlocuit și într-o copie îndepărtată a stilului: ar fi putut fi mult mai rău.

Există puțini eroi în lupta pentru conservarea Parisului, și multe personaje negative, începând cu De Gaulle și în special Pompidou (care a vrut să refacă Parisul pentru mașini) și Malraux. Diferitele organizații care au luptat pentru conservarea orașului continuă lupta cea bună și nu toate veștile au fost proaste. În anii ’70, Commission du Vieux Paris a împiedicat distrugerea mai multor clădiri care urmau să facă loc proiectelor din jurul Centrului Pompidou. Gare d’Orsay a fost salvată in extremis. Proiectul Grand Louvre a permis în cele din urmă săpături serioase pe fundațiile Philippe Auguste, acum o atracție turistică majoră. De asemenea, spre creditul administrației Mitterrand, Proiectul Grand Louvre a scos mașinile și autocarele de turiști din curtea Luvrului. Cel mai recent, s-au pus frâne unui proiect care ar fi distrus, în esență, vechiul cartier meșteșugăresc Faubourg St. Antoine. Acum se trag alarme serioase și cu privire la façadisme.

Un nou venit interesant și cu un potențial de influență în curentul pe care Le Monde și alții doresc să-l numească „les intégristes” este buletinul informativ trimestrial MoMus (pentru Monumente, Muzee, Situri istorice), înființat în 1993 de un grup de cercetători și jurnaliști, care îl includ și pe politologul Pierre Nora, atât de strâns asociat cu problema patrimoniului francez, istoricul Marc Fumaroli, din ce în ce mai proeminent ca un nemesis al politicii culturale guvernamentale, și Claude de Montclos, care a publicat Memoria ruinelor în 1992. MoMus este amuzant și perceptiv, în stil pamfletar, cu piese nesemnate sau scrise sub pseudonim, precum și articole de inițiere asupra a cine face ce între toate instituțiile alambicate care există, în principiu, pentru a păstra comorile franceze.

O parte din efortul de a lupta împotriva distrugerii este acela de a o cataloga, un lucru pe care îl face Comisia Vechiul Paris și, mai modest, SOS Paris, care funcționează de la cartier la cartier. Câteva cărți oferă imagini de ansamblu serioase, dar non-științifice, în special o versiune actualizată, publicată în urmă cu trei ani, a controversatei, inegalei dar extraordinarei Istorii a vandalismului (Robert Laffont) a lui Louis Reau, care începe cu Evul Mediu și se termină cu al Doilea Război Mondial. Michel Fleury, istoric și secretar general al Asociației Vechiului Paris, și Guy-Michel Leproux au adăugat un capitol despre A Cincea Republică, care este cu adevărat foarte sumbru. Mica editură Ivrea a reeditat recent o frumoasă ediție a Asasinatului Parisului, eseul clasic al lui Louis Chevalier despre schimbările profunde din societatea franceză, care sunt inseparabile de schimbările din peisajul parizian (o traducere, într-o formă ușor diferită, este disponibilă de la Universitatea din Chicago sub numele de Asasinarea Parisului). Este o coincidență tristă și interesantă faptul că Gallimard a publicat recent o excelentă biografie a lui Jean-Paul Goujon despre poetul Léon-Paul Fargue, al cărui Le Piéton de Paris este un ghid al Parisului care nu mai există, ca un fel de călătorie între baruri cu Fargue, în taxiurile pe care le prefera mersului pe jos.

Bătălia asupra Parisului a fost mai puțin spectaculoasă decât dezbaterea declanșată de celebrele comentarii ale prințului Charles cu privire la „hidoșenia” planificată pentru Galeria Națională din Londra. Dar întrebările care ar trebui să fie ridicate – și în cea mai mare parte nu sunt – rămân aceleași: ce anume face orașele să fie locuibile, și ar trebui să fie publicul la mila unei hoarde de nebuni renovatori? Dacă Prințul Charles a înregistrat un asemenea succes popular, denunțând aroganța arhitecților, acest lucru se datorează faptului că atât de mulți oameni obișnuiți sunt de acord că clădirile mai vechi sunt mai frumoase decât cele care le înlocuiesc.

Chiar dacă distrugerea operată de Haussmann încă doare, totuși ceea ce a ajuns să se numească arhitectura haussmanniană, deși adesea pompoasă, conferă o structură frumoasă, viabilă pentru un oraș ca Parisul, și una care nu se demodează. Clădirile postmoderne, pe de altă parte, par adesea învechite înainte chiar de a fi construite. Putem deplânge restaurările teatrale ale lui Viollet-le-Duc, dar cu siguranță Notre Dame de Paris a lui Viollet-le-Duc este preferabilă uneia semnată de Frank Gehry? Soarta tristă a multora dintre apărătorii Parisului a fost dată de faptul că s-au dovedit a fi Cassandre. Actuala rundă de distrugeri, după care se vor deschide atâtea portes cochères – surpriză!– spre prostul gust al câtorva arhitecți de secol XX, va fi deplânsă cât de curând. Nu se va mai întâmpla niciodată, se va spune, niciodată, până data viitoare.

Ianuarie, 1998

Sursă: http://newcriterion.com:81/archive/16/jan98/knorr.htm