Sentimentalismul în studierea istoriei

Sentimentalitatea este expresia emoției fără discernământ. Poate că este mai rău decât atât: este expresia emoției fără recunoașterea faptului că discernământul ar trebui să joace un rol în felul în care reacționăm la ceea ce vedem și auzim. Este manifestarea unei dorințe pentru abrogarea unei condiții esențiale a vieții umane, și anume necesitatea dintotdeauna și perpetue de a exercita acest discernământ.  Sentimentalitatea este așadar copilărească (pentru că doar copiii sunt cei care trăiesc într-o lume facil dihotomică) și are efectul de a ne reduce umanitatea.

Necesitatea discernământului implică faptul că situația noastră în lume, ca și cea a altor oameni, este aproape întotdeauna incertă și ambiguă, și că posibilitatea de a comite erori nu poate fi evitată. De dragul unei vieți mentale liniștite, așadar, dorim simplitate, nu complexitate: binele trebuie să fie pe de-a-ntregul bine, răul pe de-a-ntregul rău; frumosul pe de-a-ntregul frumos și urâtul pe de-a-ntregul urât; ceea ce e imaculat pe de-a-ntregul imaculat și ceea ce e întinat pe de-a-ntregul întinat; șamd.

De aceea există o emfază atât de mare pe învățarea în școli a istoriei comerțului cu sclavi trans-Atlantic sau a Holocaustului. Nu doresc, desigur, să neg cruciala importanță a acestor două subiecte; dar folosirea lor pentru a sentimentaliza viziunea elevilor este evidentă din faptul că sunt învățați foarte puține alte lucruri din istorie, și nu se așteaptă de la ei să-și amintească nimic foarte concret, cum ar fi niște date istorice. Sclavii și oamenii exterminați în timpul Holocaustului pot fi în mod rezonabil prezentați ca fiind victimele opresiunii, și în consecință lumea poate fi separată cu ușurință în buni și răi.

Din nou, nu doresc să sugerez că nu există distincție între bine și rău, și nici o altă alegere în afara rolurilor de criminal și victimă. Dar a insinua în mințile tinere că istoria umană (și prin extensie întreaga viață umană) a fost și este nimic altceva decât o luptă între victime și agresori, între cei asupriți și asupritori, bine și rău, face improbabil ca acești copii să dezvolte acel simț al proporției în absența căruia (așa cum spuneam în altă parte) informația nu este altceva decât o formă mai înaltă de ignoranță.

Am menționat deja eleva care studia genocidul din Rwanda la orele de istorie, cu ajutorul unui film de Hollywood despre acest eveniment istoric, și acesta nu este nici pe departe un caz izolat. Pentru mulți copii din școlile noastre, studiile despre genociduri au înlocuit absolut orice alte aspecte ale istoriei.

E aproape inutil de spus că genocidul este un subiect care invită un număr aproape infinit de reflecții. Ce trebuie să înțelegem, de exemplu, din rolul pivotal pe care elitele cu diplome universitare îl au în pregătirea și promovarea genocidului? Ce ne spune acest lucru despre relația dintre educație, cultură și moralitate? Cum rămâne cu responsabilitatea puterilor exterioare, care stau cu brațele încrucișate și nu intervin, sau adesea chiar neagă că se întâmplă așa ceva? La un nivel mai profund, ce ne spune despre natura umană participarea oamenilor obișnuiți, câteodată plină de bucurie, alteori datorată coerciției, în masacrul celor care le-au fost odinioară prieteni sau vecini, și însușirea bunurilor acestora? În ce măsură coerciția și frica atenuează comiterea celor mai josnice acțiuni? Care este relația dintre explicația istorică a evenimentelor și evaluarea lor morală? Cum se raportează responsabilitatea colectivă și cea individuală una la cealaltă?

Nu sunt întrebări la care să se poată răspunde cu ușurință. Dar este evident că singura lecție pe care o minte neformată o poate trage din acest studiu – dacă se poate numi studiu – al genocidului, efectuat în izolare de aproape orice alte cunoștințe – este de ordin sentimental, de tipul binele are patru picioare, și răul două, și lumea este compusă din oameni buni și oameni răi; și de vreme ce majoritatea celor care părăsesc școala nu vor mai studia sau nu se vor mai gândi niciodată la istorie, aceasta le va servi ca ipoteză pentru toate chestiunile publice, dacă nu pentru totdeauna, măcar pentru o lungă perioadă de timp, o ipoteză care îi va face vulnerabili la cântecul de sirenă al diverșilor demagogi care pretind o puritate a motivelor și care joacă fără scrupule cartea emoțiilor pentru a obține și pentru a păstra puterea. Și elevul sau eleva vor ajunge să creadă că, prin condamnarea unui rău evident, cum ar fi uciderea unui număr uriaș de oameni, fac act de propria virtute. Aderența publică la cliché-uri morale devine semnul unui bărbat virtuos sau al unei femei virtuoase.  

Este timpul să ne întoarcem și asupra altor exemple de sentimentalitate în acțiune.

Theodore Dalrymple este un scriitor de origine evreiască, autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum