Tinerețe veșnică, kitsch veșnic

Un prieten de-al meu foarte amabil, care îmi cunoaște interesul pentru astfel de chestiuni, mi-a trimis recent o cărțulie conținând o sumă de dedicații găsite în cărți la mâna a doua, adunate de un colecționar sârguincios, un om pe nume H.B. Gooderham. Cărțile nu au fost, în ansamblu, volume vechi prețioase, ci ediții necartonate destul de ieftine și relativ recente, multe dintre ele în stare destul de șifonată. Nici autorii dedicațiilor nu erau persoane celebre, nici măcar identificabile. Ei au fost, mai degrabă, Orișicine.

În scurta sa introducere la carte, antologistul scrie că:

„… emoția principală evocată de aceste dedicații este una de patos. La nivelul lor primar, toate sunt înregistrări ale legăturilor umane – sau cel puțin încercări de legături umane – cu amărăciunea adăugată a faptului că toate au fost descoperite printre rafturile librăriilor second-hand și așadar, indiferent de motiv, nu mai sunt în mâinile persoanelor cărora li s-a adresat original dedicația.”

Sunt întru totul de acord: nu există nimic asemănător cu o inscripție într-o carte care nu se mai află în posesia persoanei căreia i-a fost dedicată, pentru a surprinde melancolia, amărăciunea, trecerea timpului, pentru a ne aminti de propria noastră mortalitate și pentru a ne aminti de deșertăciunea atâtor lucruri care ne preocupă.

Îmi place să mă uit la dedicațiile din cărțile mele, sunt și ele un stimulent puternic pentru imaginația mea. Desigur, ridică întrebări la care nu se mai poate răspunde acum, dar ar fi o lume plictisitoare cea în care fiecare întrebare are un răspuns. De exemplu, am o ediție la „Iulius Cezar”, care a fost publicată după versiunea cinematografică MGM din 1953, în care Marlon Brando l-a jucat pe Marc Antoniu, James Mason pe Brutus, John Gielgud pe Cassius, Deborah Kerr pe Porția și Greer Garson pe Calpurnia. A fost publicată cu gândul la elevi, iar prefața spune ceva ce mă îndoiesc că ar mai fi permis într-o carte școlară din zilele noastre:

„Atât pe scenă cât și pe ecran, influența lui Shakespeare este la fel de profundă astăzi ca în epoca în care a trăit: profundă, pentru că în această lume a bucuriei și a tristeții, omul nu ascultă de legea divină. Shakespeare – învățătorul – în cele 14 tragedii ale sale, ne arată cum, atunci când MÂNDRIA lui Coriolanus, GELOZIA lui Othello, RĂZBUNAREA lui Hamlet, AVIDITATEA și SLĂBICIUNEA lui Macbeth, AMBIȚIA lui Antoniu, IDEALISMUL miop al lui Brutus etc., ajung să domine omul, rezultatul este nefericirea, neliniștea și, adesea, războiul.”

Marele actor Sir John Gielgud a oferit o introducere la piesă, deși nu sunt sigur cât de interesat era personal de legea divină, în care descrie dificultățile actorilor cu piesa, mai ales atunci când este interpretată în portul roman:

„Costumele clasice, deși atractive și grațioase pe actorii cu un fizic bun, pot fi ridicole și  incomode pe bărbații care sunt fie prea scunzi, fie prea înalți, prea subțiri sau prea grași. Există întotdeauna pericolul de a crea efectul unor domni care stau pe bănci de marmură într-o baie turcească.”

Aceasta este o imagine pe care o voi prețui întotdeauna.

Inscripția de pe prima pagină a cărții este scrisă într-o caligrafie cultivată pe care mi-aș fi dorit să o posed, dar este prea târziu în viață să o mai învăț (cu alte cuvinte, nu mi-o doresc suficient). Dedicația a fost datată 21 februarie 1957, și semnată John. Am avut o scurtă speranță că John în cauză ar putea fi însuși Gielgud, dar după o scurtă căutare pe internet am găsit un specimen cu scrisul de mână al lui Gielgud și nu prezenta nicio asemănare cu cel din această carte. Nu voi ști niciodată cine este John – sau cine a fost, căci cel mai probabil nu mai este printre noi.

Dedicația era următoarea:

„Pentru Ted – îți doresc mult succes și să-ți realizezi ambiția.”

Știu cine a fost Ted cel mai probabil, sau cine este, pentru că pagina are un timbru în relief: biblioteca lui Edward C. Raeburn. Nu am găsit nicio referință la o căutare pe internet a acestui nume și mi se pare probabil că trebuie să fi trecut cel puțin 70 de ani de la nașterea lui, poate și mai mult, pentru că nimeni nu ar fi dat cartea unui băiat mai mic de 13 ani. Scrisul lui John este cel al unui adult, iar în Anglia anului 1957 (și John era englez, deoarece a scris „realisation” cu un s, mai degrabă decât cu un z), bărbații maturi nu se adresau copiilor folosind prenumele lor. Bănuiesc, așadar, că Edward C Raeburn s-a născut cu considerabil mai mult de 70 de ani în urmă.

Care era ambiția lui și oare și-a realizat-o? A fost legată de teatru sau de film? Și-a dorit să fie actor sau regizor? Cu siguranță nimeni nu ar da scenariul versiunii cinematografice a lui Iulius Cezar cuiva care ar vrea să se facă electrician sau pilot de avion? Dacă Edward C Raeburn a vrut să lucreze în teatru, este foarte probabil că el a eșuat, sau eventual, a activat în domeniu la cel mai mic nivel, altminteri ar fi putut fi găsit pe internet; și la urma urmei, cei mai mulți oameni nu reușesc în ambiția lor, dacă au vreuna.

Este eșecul în ambiție eșec în viață? Succesul în ambiție este oare succes în viață? Îmi plac eșecurile: și pentru mine un actor eșuat, unul care își petrece o mare parte din carieră fără loc de muncă și sărac, este o figură mult mai atractivă și, posibil, mai interesantă, decât un actor care ajunge să devină un star consacrat. Succesul, prin propriile sale reflexii, este capabil să facă o persoană mulțumită de ea însăși și, prin urmare, un interlocutor neinteresant. Omul care știe că nu a realizat atât cât ar fi trebuit în viață este un companion de discuție mai bun.

Dar să ne întoarcem la cărticica trimisă de prietenul meu amabil: una dintre lecțiile pe care le oferă este că nu ar trebui să dedici niciodată o carte destinată a fi cadou cu o poezie proprie, pentru că mai mult ca sigur este una proastă și probabil pretențioasă și ridicolă în ochii oricui altcuiva cu excepția persoanei pe care dorești să o impresionezi cu ea. Poezia proastă îndeplinește o funcție socială, desigur, pentru că citirea poeziei proaste este o modalitate ușoară de a învăța să apreciezi poezia bună; cu toate acestea regula este că, dacă simți nevoia de a dedica un cadou cu o poezie, cel mai bine este să o citezi pe a altcuiva.

Declarațiile de dragoste găsite în cărți sunt în mod particular emoționante, mai ales când observi că au fost scrise relativ recent. Iată una scrisă cu mai puțin de cinci ani înainte de publicarea antologiei:

„Pentru soțul meu drag – Suntem căsătoriți de 6 luni foarte speciale. Bucură-te de amintirile din minunata noastră lună de miere în timp ce citești această carte.”

Cartea în care a fost găsită această dedicație a fost „Moarte pe Nil”, de Agatha Christie, poate nu cea mai de bun augur alegere pentru o astfel de dedicație, deoarece povestea romanului este despre o crimă în luna de miere.

De ce a apărut această carte spre vânzare la doar câțiva ani după ce a fost scrisă dedicația? Mi-e greu să cred că viața a imitat arta. Poate că soția dragului soț a murit tragic din cauze naturale, iar el a găsit această amintire a ei prea dureros de suportat: dar mă îndoiesc. Cu siguranță că ar fi păstrat cartea în aceste condiții. Poate că a murit el, mai degrabă decât ea, și soția a găsit amintirile legate de el mult prea greu de suportat, dar din nou, mai degrabă mă îndoiesc. Mult mai probabil, pentru că reprezintă o situație mai banală, este că mariajul a eșuat și cuplul s-a despărțit cu acreală, iar soțul drag a fost cât se poate de dornic să scape de orice amintire despre greșeala sa (și poate că noua lui iubită nu ar fi apreciat memento-urile despre legătura sa anterioară).

De fapt, exista un indiciu grafologic cu privire la instabilitatea căsătoriei. Grafologia nu este, cum nu este nici fizionomia, o știință exactă, dar o trăsătură a scrisului de mână feminin pe care am identificat-o ca pe un semn util, dacă nu invariabil, de instabilitate emoțională, este un i punctat cu un cerc. Scrisul oamenilor care fac acest lucru este, în general, rotunjit și copilăresc. Am o imagine clară a tinerelor care își punctează i-urile cu cercuri mici. Ele sunt atrăgătoare într-un mod destul de comun, părul lor tinde să fie blond, în mod natural sau nu, și poartă un strat gros de rimel și alte produse cosmetice în jurul ochilor, și sunt ca regulă generală darnice cu machiajul lor. Sunt prietenoase și vesele, cu o înclinație spre exhibiționism, dar emoțiile lor sunt superficiale, chiar atunci când sunt intense. Mi-am imaginat-o pe Anita, semnatara dedicației, care și-a semnat numele cu un mic cerc deasupra i-ului, ca pe o astfel de persoană.

Cea mai tristă dintre dedicații a fost scrisă de o mână mai cultivată, „Draga mea Sonia”, pe prima pagină a unei ediții din „O mie și una de nopți”, și datează din 1997.

„Am avut propriile noastre o mie și una de nopți de căsătorie – mai mult sau mai puțin. S-au făcut deja trei ani! Încă mai descopăr lucruri despre tine în fiecare zi, pe care le iubesc sau le redescopăr: statornicia ta, generozitatea ta, simțul dreptății. Mă socotesc un om fericit că te-am găsit și sper ca acest lucru să dureze atâția ani câți putem noi număra. Te iubesc.   Tom”

Cine, citind aceste rânduri, poate rămâne nemișcat de tristețea pe care o sugerează aruncarea cărții? O tragedie umană este sugerată în câteva cuvinte, chiar dacă nu vom ști niciodată ce anume s-a întâmplat.

Una dintre dedicații a fost un moment sociologic. Aceasta a fost găsită într-o carte cu titlul amenințător de siropos „Pentru totdeauna”:

„Dragă Claire,

Acest roman trebuie să fie un clasic pentru adolescenți! Deci, de la o persoană de 40 de ani către o alta, hai să rămânem pentru totdeauna adolescenți.

Cu multă dragoste

Nat Xxx”

De rău augur din nou, semnătura a fost decorată cu o inimioară, un semn patognomonic (cum spunem noi, medicii, despre un semn care indică invariabil o anumită boală) de kitsch emoțional.

Ce mi s-a părut cel mai interesant la acest mesaj a fost ideea că a fi pentru totdeauna adolescent este ceva dezirabil. Cu toții ne regretăm tinerețea pe măsură ce îmbătrânim și trăim din ce în ce mai mult în trecut, dar asta nu este chiar același lucru cu dorința de a ne întoarce în adolescență. Când mă gândesc la trecutul meu, o fac mai mult cu regret decât cu nostalgie, că nu mi-am folosit mai bine oportunitățile, că am făcut alegeri de care chiar și la vremea respectivă eram conștient că sunt greșite. Dacă tinerețea ar ști, dacă vârsta ar putea, este o veche expresie franțuzească, și este corectă.

Peter-Pan-ismul exprimat în această dedicație este ceva nou. Ai zice că cineva ar putea face o avere dacă ar putea produce elixirul adolescenței veșnice, atâta doar că nu e necesar, cultura noastră o face pentru noi. Ne ține imaturi. Mai întâi vine precocitatea, apoi stagnarea în dezvoltare.

Figura starului rock în vârstă este interesantă, deși nu mă inspiră. Când văd imagini cu acești adolescenți de șaptezeci de ani, mă simt sfâșiat între repulsie și milă. Fețele lor au cratere săpate de vârstă și, cu coafurile, îmbrăcămintea și comportamentul lor inechivoc tineresc, arată ca niște strigoi dintr-un film de groază cu buget redus, ca și cum tocmai și-ar fi scuturat de pe față și de pe corp pământul din curtea bisericii în care au fost îngropați. Sunt din ce în ce mai mulți oameni pe străzile noastre care arată așa, dar care nu au fost niciodată vedete rock; îmbătrânim ca populație, dar nu cu acceptare, ca să nu mai vorbim de grație.

Adolescența, nici nu mai merită spus, este o epocă a prostului gust, atrasă de tot ceea ce este țipător și fals, și tot ceea ce este subtil și meritoriu îi repugnă. A face din adolescență starea în care cineva dorește să rămână este să-ți dorești triumful permanent al kitsch-ului, al superficialului și al prostului gust asupra lumii. Și, în consecință, sensibilitatea adolescentină este una care predomină în cea mai mare parte a lumii artistice, unde cel mai adolescentin dintre scopuri, transgresiunea, este încă cel mai vizat. Șocați părinții și épater les bourgeois, asta este regula de aur.

Problema este că părinții au refuzat de mult să se maturizeze, iar burghezia a plecat de mult în Boemia. Nu este deloc surprinzător faptul că atât de mult din producția artistică actuală prezintă toată prospețimea pâinii de săptămâna trecută, pentru că puțini sunt cei la fel de conformiști ca tinerii rebeli.    

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum

Sursă: https://www.newenglishreview.org/articles/eternal-youth-eternal-kitsch/