„Mă surprinde că școlile publice nu au făcut încă implozie”

Beverly Eakman este unul dintre cei mai redutabili critici ai sistemului de învățământ contemporan, decelând cu argumente și exemple traumele morale și intelectuale produse copiilor de sistemul public de educație. Eakman a fost profesoară timp de nouă ani într-o școală de stat, după care a devenit redactor științific și scriitor pentru NASA, iar mai apoi a lucrat pentru numeroase organizații guvernamentale și private. Recunoașterea publică a venit odată cu scrierea cărții „Cloning of the American Mind: Eradicating Morality Through Education”. Interviul de mai jos a apărut în anul 2006 pe blogul http://whyhomeschool.blogspot.ro

Educația publică s-a prăbușit în ultimii 50 de ani, din multe puncte de vedere, cum ar fi instituțiile de învățământ, siguranța și eforturile de a influența ce gândesc copii? Vedeți vreo rază de speranță în educația publică?
Între anii 1968 și 1975, testele grilă au început să arate din ce în ce mai mult ca niște sondaje de opinie decât ca niște teste cognitive. Profesorilor, cum era și cazul meu, li se spunea, în esență, să nu predea, să nu pună note proaste copiilor, să nu le spună nimic din ce ar putea fi interpretat ca un comentariu negativ asupra temelor, îmbrăcăminții sau limbajului folosit de copii.

Astăzi, foarte puțini dintre cei care vor să devină profesori urmăresc o specializare academică. Devin absolvenți în educație, care se traduce de fapt prin psihologie sau, și mai specific, prin activitate socială.  Chiar și aceia care se specializează într-un domeniu academic, în mod tipic, sfârșesc prin a „aborda” alte domenii odată ce ajung în clase. Un profesor de istorie ar putea preda știința, unul de muzică matematica.

Nu, nu văd vreo „rază de speranță”. În scorurile comparative dintre țări, SUA se află pe o pantă descrescătoare. Este prognozat ca în următorii 20 de ani să fim lipsiți de o forță de muncă suficient de educată sau abilă pentru a putea rămâne competitivi.

De-a lungul anilor ați ridicat o mulțime de semne de întrebare asupra școlilor publice. Când ați devenit preocupată de soarta școlilor publice și care erau motivele inițiale de îngrijorare?

Primele semne de întrebare asupra școlilor publice au apărut în timpul studenției. Mi-am dat seama că rolul meu nu era de a transmite lucrurile esențiale sau alfabetizare sau vreo competență într-un domeniu, ci să promovez „sănătatea mintală”. Universitatea Texas Tech, unde m-am decis să merg, era la capătul lumii, practic ultimul loc de pe pământ unde te-ai putea aștepta să dai peste o abordare fundamental marxistă asupra educației profesorilor. Majoritatea colegilor mei proveneau din cătune, și cu toate astea înghițeau pe nemestecate ceea ce aruncau profesorii. Bineînțeles, atracția mesajului predat de profesori venea parțial și din dorința studenților de a părăsi provincia și a deveni „proprii lor stăpâni”, la fel cum făceau profesorii din alte campusuri din țară, care demonstrau și participau la violențe. Măcar de asta nu aveam parte la Tech.

Majoritatea cursurilor noastre constau în „ed-psih”, adică educație psihologică, psihologia copilului, psihologia adolescentului și așa mai departe. Mi s-a părut straniu că nu interesa pe nimeni dacă noi stăpânim sau nu un subiect anume.

Am fost introdusă în noua gândire în anul 1966, când un profesor de „psiho” a intrat în clasă, a desenat mai multe cercuri concentrice pe tablă și a anunțat: „primul lucru pe care voi trebuie să îl știți este că nu există simț comun.” Apoi a bătut cu degetul în cercul din mijloc. „Acesta este ego-ul”, a spus el. „Acesta este important. Celelalte cercuri reprezintă lucruri ca religia, familia, casa șamd. Toate sunt periferice. Ego este centrul universului.”

Odată ce am ajuns profesoară, mi-am dat seama că materii precum logica, filosofia, retorica și istoria cronologică, care pe vremuri ajutau elevii să-și facă o idee despre problemele moderne, au dispărut atât din licee, cât și din colegii. Concepte ca independență, drepturi de proprietate, stat limitat (văzut în special în contextul puterii de reglementare) sau rolul religiei în societate, nu erau prinse nicăieri.  În licee, fizica, chimia, analiza matematică și fiziologia au început să fie rezervate pentru cei cu IQ-uri foarte mari, care apoi erau mutați pentru lucruri mai bune, sau primeau însărcinarea de „a face mentorat” cu studenții mai înceți.
Apoi, în California, pe vremea când eram o tânără profesoară, am urmat ateliere susținute de experți behavioriști ca William Glasser, în opinia căruia copiii au nevoie să audă că fiecare lucru pe care îl fac este minunat, chiar și atunci când nu este. Alți psihologi pretindeau că abordarea tradițională în privința educației și creșterii copilului „creează 1.000 de nevrotici la fiecare copil pe care psihiatri speră să-l ajute prin psihoterapie”

Sfaturile pentru creșterea copiilor oglindeau ce se întâmpla în școli. Revistele de părinți de la mijlocul anilor ‘60 au fost dintr-o dată pline de articole scrise de „experți” care recomandau mămicilor și tăticilor să lase deoparte măsurile disciplinare și să ofere copiilor „spațiu personal”. Vă sună cunoscut? Nu vă băgați nasul în dormitorul și dulapul copilului. Un copil are un drept la viață privată, șamd.

Această abordare a avut un efect predictibil – tinerii au scăpat complet de sub control. Părinții s-au plictisit și ei să mai stea cu copiii, așa că începând cu anul 1978 îngrijirea copiilor a devenit o afacere extraordinară. Dar când au apărut problemele, la Littleton, Springfield, Paducah, Santee, părinții au fost cei considerați vinovați deoarece nu au făcut acele lucruri pe care „experții” le-au tot împins vreme de 35 de ani. Prin ștergerea distincțiilor dintre bine și rău, prin sfatul dat copiilor de a-și „descoperi propriul sistem de valori”, școlile s-au trezit dintr-o dată sufocate de probleme disciplinare nemaiîntâlnite până atunci, nici măcar în vremurile proaste din trecut, când copiii trebuiau să întrețină focul din sobe pentru a încălzi clasa.

Și cu toate astea, „experții” în educație rămân și azi la fel de atașați de viziunea lor, numind atrocitățile rezultate „chestiuni de sănătate mintală”, în loc de probleme morale.

Vedeți vreun motiv de optimism în educația publică?

Mă surprinde, cred, că școlile publice nu au făcut încă implozie. În fond, de ce ar mai fi nevoie? Bineînțeles, că un numar foarte mare de părinți grijulii au părăsit școlile publice iar astăzi au la dispoziție resurse extraodinare, uneori mai bune sau cel puțin la fel de bune ca cele oferite de școlile private scumpe.

Școlile private au devenit și mai scumpe deoarece cererea pentru ele a crescut odată cu barierele la intrare pe această piață, cauzate de birocrație și reglementări. Apoi, mai este oferta voucherelor, dar care introduce în ecuație banii publici și problemele specifice. Dar acum are loc ceva remarcabil. Părinții care își cresc copii acasă, alături de câteva școli exclusiviste private și centre de învățare, profită de inovațiile tehnologice în educație. Au aruncat la gunoi manualele trendy care durează un sezon. De pilda, Bridgeway Academy Project pune la dispoziție un întreg curriculum pentru educația primară și secundară, atât pe suport electronic, cât și pe hârtie. Este acreditat în 50 de state. Ideea este că domnul Salzman și-a dat osteneala să afle exact cum un elev procesează informația în creier, iar apoi a venit cu o metodă de a-l învăța pe copil.

Susțin de mai multă vreme că problemele educației pot fi rezolvate în 15 ani dacă restructurăm în profunzime educația profesorilor din colegii și universități, pe baza a ceea ce știm cu adevărat despre învățare. Dacă îngropăm pshioblablaul și absurditățile, și creăm adevărate teste de diagnostic pentru nou veniții în școli, iar apoi remodelăm felul în care potrivim elevii cu profesorii, atunci am putea schimba întreaga dinamică a școlii.

Cu excepția unor leziuni la creier și a bolilor mentale care produc retardare, doar nouă lucruri „pot merge prost” în învățare: gândire spațială și abstractă, identificare vizuală, memorie auditivă și vizuală, viteză perceptivă, rezistență mentală, coordonare mână-ochi, sincronizare gândire-vorbire. Majoritatea oamenilor sunt slabi la cel puțin unul din aceste capitole.

Acestea nu sunt „stiluri” de învățare, sunt chestiuni fundamentale. Noi facem teste astăzi pentru a descoperi boli mentale, iar asta este total greșit. Copiii au nevoie să fie în compania unui profesor cu experiență în a-i antrena capacitățile sale cele mai slabe, nu cele puternice. De pildă, dacă un copil deja excelează la memorie auditivă, este o greșeală să-l pui într-un mediu unde lecțiile se bazează pe prezentări orale. Este deja bun la asta.

Absolvenții în educație nu se specializează în gândire spațială, în memorie auditivă sau în viteză perceptivă, etc., cu excepția programelor destinate celor care lucrează în centre de învățare foarte scumpe, locuri unde părinții cu bani își trimit copii care au probleme. Oamenii aceștia știu totul despre fundamente deoarece prima prioritate a unui centru de învățare este să stabilească o substructură a învățării. Altfel, tutoratul eșuează iar părinții nu mai dau bani.

Deci, da, există o cale de ieșire. Dar școlile publice nu vor urma drumul acesta. Întrebarea este de ce liderii țării nu profită de ceea ce știm deja despre învățare. Cred că parte din răspuns este politic: sindicatele profesorilor, marxiste până în măduva oaselor, nu au niciun interes să educe populația. O altă explicație este lăcomia – politicienii știu că acei copii ignoranți vor deveni ca adulți pradă facilă pentru demagogie și voturi. Un al treilea motiv este că școala s-a întrețesut cu cultura pop. „Toată lumea” trimite copilul la școală, nu-i așa? Și tot tărăboiul cu popularitatea, găștile, fotbalul și învățatul prost merg mână în mână cu școala publica. Între timp, avem la școală împușcături, violuri, bande de infractori și curriculum inspirat politic, toate parte integrantă din instituțiile contemporane.

În cartea dumneavoastră „Cloning of the American Mind”, v-ați concentrat atenția pe modul în care statul folosește educația publică pentru a manipula idei, convingeri și comportamente. Cartea a fost scrisă în anul 1998.  S-a schimbat ceva în bine de atunci sau dimpotrivă lucrurile s-au înrăutățit?
Am documentat încă din anul 1991 cum școlile cheltuiesc exagerat de mult timp pretinzând că „socializează” tinerii, când în realitate, statul încearcă să se asigure doar că va exista o mentalitate de turmă pentru socialism, nu pentru independență, toate acoperite în eufemisme despre „sănătatea mintală”. O listă a Noii Etici (adică „Noua Moralitate”) transmisă astăzi în majoritatea școlilor prin curriculum-uri, chestionare/sondaje și chiar prin așa numitele teste academice ar arăta astfel:

• Nu există bine și greșit, există doar răspunsuri condiționate
• Bine colectiv este mai important decât cel individual
• Consensul este mai important decât principiile
• Flexibilitatea este mai importantă decât realizarea
• Nimic nu este permanent în afara schimbării
• Toată moralitatea depinde de situație
• Nu există vinovați, există doar victime

Părinții de azi nu sunt șocați de aceste chestionare și întrebări pe care le primesc copiii lor, deoarece au crescut în lumea lui Oprah, Geraldo și Rikki Lake, așa că sunt obișnuiți cu acest lucru. Ceea ce nu au luat deloc în considerare liderii țării, care subscriu la această absurditate, este că ideologia corectitudinii politice se poate prăbuși. O situație de urgență națională, un cutremur de proporții sau un eveniment traumatic ca 9/11, ar putea trimite în derivă strategiile de corectitudine politică .

Acum că tinerii își bumbăcesc colegii și profesorii, guvernul federal a venit cu „Noua Inițiativă a Libertății” (adică. Programul Universal de Screening pentru Sănătatea Mintală), care acordă stimulente fiecărui stat pentru a vota legi identice cu cele federale. Instituțiile federale au posibilitatea de a „vinde” asemenea proiecte draconice, deoarece copiii comit crime de care nu auzeai în anii ’40 și ’50 iar părinții au devenit din ce în ce mai îngrijorați.

Populația slab educată nu se gândește că un verdict de boală mintală pune punct oricărei discuții și este o cale periculoasă de urmat la nivel social, cu consecințe neprevăzute. Astăzi la putere este Lobby-ul Homosexual, mâine vor fi, poate, Skinheads. Ce fel de administrație va determina în 20 de ani cine se află în zona „de risc” și cine are nevoie de „medicamente” psihiatrice? Nu vă place? Îmi pare rău. Un mecanism de scanare a profilurilor funcționează acum, iar guvernul se laudă cu ce face, în loc să ascundă acest lucru, cum făcea înainte de 1998.

Între timp, școlile demonstrează că sunt mai interesate de măsurătorile psihologice și „modificarea comportamentului” (re-educare) decât de orice altceva. Acesta este scopul unor „cursuri” ca „soluționarea conflictelor”, „curriculum-ul anti-intimidare”, „managementul anxietății și mâniei”. Copiii au ore de discuții în care nu primesc niciun fel de încurajare pentru a descoperi fapte care să le susțină o opinie. Cu siguranță, nu sunt învățați să cerceteze toate aspectele unei probleme, mai ales acolo unde sindicatele profesorilor s-ar putea să nu fie de acord.

Statisticile ne arată că în zilele noastre părinții renunță să le mai transmită vreo valoare copiilor înainte să ajungă copiii în clasa a patra, deoarece constată că au pierdut bătălia. Școlile publice nu sprijină valorile tradiționale, profesorii au o mentalitate îndreptată împotriva părinților, copii pleacă de la școală traumatizați, dezamăgiți, ignoranți sau toate la un loc.

Ce ar trebui să facă părinții pentru a schimba în bine școlile publice? Ce pot face părinții pentru a-și proteja copii de „spălarea pe creier”?

Cred că în acest moment școlile publice sunt o cauză pierdută ca urmare a instituționalizării și politizării. Singurul lucru pe care părinții îl pot face este să voteze cu picioarele. Uitându-mă la răspunsul lor în probleme cum este imigrația, mă îndoiesc că voi vedea sute de mii de părinți care iau cu asalt Capitol Hill pentru a protesta împotriva atmosferei din școlile publice.

Cât privește chestiunea protejării copiilor de „spălarea pe creier”, aceasta este o sarcină aproape imposibilă. Înainte de toate, părinții trebuie să-i învețe pe copiii lor ce subiecte sunt private. Copiii pun mâna pe reviste ca „Seventeen” și acolo găsesc tot felul de chestionare intime pe care le consideră amuzante. Le completează și le trimit. Nu au nici măcar cea mai mică idee ce reprezintă un subiect „privat”.

Chestiuni ca pozițiile sexuale și homosexualitatea li se prezintă copiilor 24 de ore/7 zile, de către orice instituție posibilă, inclusiv de către școală. Educația Specială este anunțată ca „reabilitare”, dar de fapt este o oală cu presiune care nu oferă ajutor în nicio privință. Așadar, părinții ar trebui să treacă manualele copiilor printr-o sită foarte fină, să facă mai multe activități în familie împreună cu copiii (descurajate de școală prin încărcarea timpului liber cu teme), și în general să repare în fiecare zi daunele produse în cele opt ore de școală publică. Mai bine s-ar apuca de educat copiii acasă decât să facă asta.

Sunteți o susținătoare foarte vocală a educației acasă. Aveți vreo îngrijorare în privința acestui fenomen? Care credeți că sunt punctele sale forte?

Sunt încrezătoare în privința educației de acasă, cât timp părinții sunt dedicați. Dar aceiași părinți trebuie să înțeleagă că establishement-ul s-a asigurat că în cazul în care copiii vor să intre în tipul de colegii care le oferă șanse la leadership și influență vor trebui cel puțin să accepte Noua Etică. Acești copii crescuți acasă vor trebui să facă față unor teste cu întrebări și chiar unor interviuri față în față menite să detecteze orice înclinație spre etica tradițională sau moralitate. Se pot trezi cu o scrisoare frumoasă în care scrie: „Știți, notele la testul SAT și la activități sunt impresionante, vorbiți foarte bine și sunteți sociabil. Dar profesorii noștri pică de acord că veți fi mult mai fericit la o altă universitate sau colegiu.” Nu există vreo cale prin care elevul sau părintele poate replica la o astfel de scrisoare. Nu ar trebui să fie surprinzător. O doamnă pe ume J.D. Hoye, nominalizată de administrația Clinton la Biroul National School-to-Work, a acordat un interviu publicației „Northwest Policy”, în care a fost întrebată cum poate statul să transmită anumite valori (sub rubrica „abilități de gândire”) acelor copii care NU merg la „școlile de stat”, adică la școlile publice. Hoye a răspuns: „Majoritatea acestor copii îi influențăm prin alte agenții: …servicii pentru adulți și familii, programe pentru părinți adolescenți, programe de corecție, învățare alternativă și programe recreaționale…”

Punctul forte al educației de acasă este acela că nimeni nu este într-o poziție mai bună decât părintele pentru a ști care sunt slăbiciunile și puterile sale cognitive, ceea ce îi place și ce nu-i place, să capitalizeze abilitățile și să remedieze slăbiciunile. Nimeni nu este într-o poziție mai bună decât părintele pentru a îndruma copilul. Părinții sunt cei mai indicați să monitorizeze prieteniile copilului și timpul său liber. Cel mai important, nimănui nu-i va păsa mai mult decât părintelui, și nimeni, în afara copilului însuși, nu avea un interes mai mare în rezultat.

Da, școala de acasă înseamnă că unul sau ambii părinți trebuie să renunțe la anumite scopuri de carieră pentru ei, la timpul pentru televizor și la vacanțe. Dar alternativa este un copil cu tot felul de probleme emoționale și sociale, tratamente medicale costisitoare care nu funcționează  și, pe scurt, cheltuieli mai mari decât ar fi costat din capul locului școala de acasă.