Împotriva egalitarismului la vot

Oricare ar fi rezultatul celor mai recente războaie și zvonuri de războaie, oameni interesați în crearea unui viitor mai luminos, oriunde s-ar afla în lume, trebuie să găsească modalități de a apăra și reconstrui ceea ce este esențial pentru înflorirea umană în societate – și în special, unul dintre cele mai fundamentale elemente, familia.

În iulie anul trecut, J. D. Vance, candidat la Senatul american în Ohio, a făcut o propunere politică în acest sens la o adunare a conservatorilor, care a sunat oarecum neortodox: Dați părinților cu copii mai multă putere politică decât oamenilor fără copii. În propriile sale cuvinte:

”Democrații vorbesc despre acordarea votului tinerilor de 16 ani”, a menționat Vance. „Hai să facem altceva în schimb. Să dăm acces la vot tuturor copiilor din țara asta, dar să dăm controlul asupra acestor voturi părinților copiilor”. El a continuat, întrebând: „Nu înseamnă că cei care nu sunt părinți nu ar avea o voce la fel de puternică ca părinții? Nu înseamnă că părinții ar avea un cuvânt mai mare de spus în modul în care funcționează democrația?” El a răspuns cu un simplu „da” după ce a spus că „The Atlantic și Washington Post și toți suspecții obișnuiți îl vor critica.”

„Suspecții obișnuiți” au și criticat propunerea sa ca fiind „antidemocratică” șamd, dar de fapt dnul Vance – și nu oponenții săi – este mai în măsură să pledeze pentru moralitatea și corectitudinea poziției sale. Și este în interesul oamenilor conservatori să îi susțină poziția.

Începând cu epoca drepturilor civile de la mijlocul secolului trecut, a existat o cruciadă ideologică în Statele Unite pentru a face votul unei persoane egal în forță cu cel al oricărei alte persoane. Aceasta este o absurditate demnă de filozofiile Revoluției Franceze, cu reproiectarea lor geometrică nemiloasă a ordinii politice motivată de dorința lor arzătoare de egalitate. Dar inegalitățile în ceea ce privește puterea voturilor vor exista întotdeauna din cauza mai multor factori: alegătorii eligibili care nu votează, oamenii care se mută într-o altă locație înainte de a avea loc reîmpărțirea pe districte legislative etc. Și egalitatea politică poartă război împotriva adevărului ierarhiei, conform căreia opiniile unor oameni au o valoare mai mare decât cele ale altora.

Tradiția politică a Statelor Unite și a Mamei Anglii a avut întotdeauna tendința de a respinge noțiunea abstractă și revoluționară de vot și reprezentare și de a accepta noțiunea mai practică și istoric înrădăcinată a acestora.

Dr. Russell Kirk ne oferă viziunea tradițională englezească în The Conservative Mind:

„Geniul sistemului politic englez constă într-un spirit de corporație, bazat pe ideea de cartiere: orașele mari, orașele mici, parohiile, breslele, profesiile și meseriile sunt organismele corporatiste care constituie statul. Votul ar trebui acordat persoanelor și claselor în măsura în care acestea posedă calificările pentru o judecată corectă și sunt membri demni de corporațiile lor specifice; dacă votul devine un drept universal și arbitrar, cetățenii devin simpli atomi politici, mai degrabă decât membri ai unor corporații venerabile; și în timp această masă anonimă de alegători va degenera într-o democrație pură „încrustată cu o aristocrație și acoperită cu o coroană”, dar în realitate va întrona demagogia și mediocritatea.”(ed. a 7-a, Regnery, Washington, D.C., 1985, pg. 130-1).

Samuel Taylor Coleridge a oferit un rezumat concis al acestor lucruri atunci când a spus: „Bărbații, după părerea mea, ar trebui să fie cântăriți, nu numărați. Meritele lor ar trebui să fie estimarea finală a valorii lor” (p. 140).

O declarație americană definitivă pe această temă a fost dată de judecătorul Frankfurter în dezacordul său din cazul Baker vs Carr. Dovezile pe care le produce din Anglia și din Statele Unite resping cu ușurință ideea că s-a dorit vreodată să existe o distribuție perfect uniformă a puterii politice în ambele țări și arată mai degrabă că o proporție prudentă a puterii politice în rândul diferitelor comunități care alcătuiesc un sistem politic reprezintă cel mai bun aranjament.

Pentru a da doar un exemplu din SUA a acestei disproporții sănătoase, să luăm în considerare în treacăt Senatul federal, care a răsărit din realitatea istorică a statelor separate, unice, suverane, din cauza cărora fiecare stat are reprezentare egală, indiferent de populație, și care încă atrage furia egalitariștilor din când în când.

Având în vedere toate acestea, precum și adevărul incontestabil că familiile puternice sunt una dintre pietrele de temelie ale unei societăți sănătoase, ajungem la o anumită concluzie, aceeași cu a dlui Vance: Voturile mamelor și taților căsătoriți ar trebui să cântărească mai mult decât cele ale altor membri ai societății. Ei ar trebui să exercite puterea politică în cadrul comunității în mod proporțional cu importanța lor pentru aceasta; ei ar trebui să aibă acces la arme politice cu care să poată apăra familia de distrugerile politicilor guvernamentale dăunătoare, ale corporațiilor monopoliste woke și de orice alți dușmani ai acestei instituții salutare care ar putea apărea.

În plus față de propunerea dlui Vance de mai sus, un alt scenariu de bază a modului în care acest lucru ar putea funcționa ar putea fi următorul: Atunci când un bărbat și o femeie căsătoriți ajung să aibă al treilea copil (adică depășesc rata de simplă înlocuire), votul soțului și al soției ar fi numărat de două ori la fiecare alegeri, în loc de o singură dată. Dacă ar divorța, fiecare vot ar fi numărat o singură dată, ca și până atunci.

Prin adoptarea unei astfel de propuneri, indiferent de forma pe care ar putea-o lua în cele din urmă, ne-am întoarce la practicile politice mai sănătoase din trecut. Ea reflectă în special „voturile sofisticate” întâlnite în Anglia nu cu mult timp în urmă, „voturile pluraliste pentru cei educați, cumpătați, împroprietăriți, pentru liderii oamenilor, pentru a ne asigura că voturile ar putea fi și cântărite, nu doar numărate” (Kirk, p. 277).

Pentru a adopta votul pluralist pentru părinți (poate am putea să-i spunem „votul familiei”) ar fi nevoie de revizuiri, judiciare, legislative printre altele. Dar am mai văzut câteva revizuiri sănătoase ale legilor și instanțelor, cu acțiuni împotriva rechizițiilor și a celui de-al 10-lea Amendment, și tot mai multe în privința avortului. Și, la fel ca în aceste cazuri, acțiunile curajoase și bine gândite ale funcționarilor de stat și locali vor fi esențiale.

Stimulentele financiare pentru a încuraja tinerii să se căsătorească, să evite divorțul și să aibă copii au efecte pozitive în țări precum Ungaria. Nu există niciun motiv pentru care nu ar trebui să adăugăm și unele stimulente politice, cum ar fi votul pluralist.

Cu toate acestea, unii pot vedea un pericol în această propunere, în sensul că unele dintre grupurile demografice cu cea mai rapidă creștere din SUA nu au rădăcini în creștinism sau în oricare dintre celelalte tradiții venerabile din Europa de Vest care se află la baza culturilor din sud, vestul mijlociu etc. Oare votul pluralist al părinților nu ar amenința ceea ce a mai rămas dintr-o tradiție creștină occidentală, recognoscibilă în State? Câteva gânduri:

În primul rând, majoritatea imigranților vin în State în principal din motive economice, nu pentru a-și păstra și perpetua tradițiile culturale. Odată ajunși aici, mulți își pierd rapid identitatea culturală și se contopesc în cultura predominant seculară, ceea ce înseamnă că rata fertilității lor scade.

În al doilea rând, unele dintre aceste grupuri demografice cu creștere rapidă, cum ar fi asiaticii, încetinesc deja creșterea populației – dovadă probabilă a strânsorii mortale a materialismului american mai sus-menționat asupra ratei natalității lor.

În al treilea rând, ratele de fertilitate ale populațiilor conservatoare / tradiționale creștine sunt de așa natură încât acestea i-ar putea depăși pe seculariști / materialiști în anii următori. Dr. Stephen Turley scrie în cartea sa Întoarcerea creștinătății: demografie, politică și viitoarea majoritate creștină (2019, versiune PDF, pgs. 4, 5-6, 7),

„Conform studiului detaliat al savantului Eric Kaufmann de la Universitatea din Londra privind tendințele demografice globale, ne aflăm în stadiile incipiente ale unei revoluții demografice. În cuvintele lui Kaufmann, „fundamentaliștii religioși sunt pe cale să cucerească lumea”. Există un deficit demografic semnificativ între seculariști și conservatorii religioși. De exemplu, în SUA, în vreme ce femeile care se identifică ca non-religioase au avut în medie doar 1,5 copii pe cuplu în 2002, femeile evanghelice conservatoare au avut o medie de 2,5 copii, reprezentând o margine de fertilitate de 28 la sută. Kaufmann notează că acest deficit demografic va avea efecte dramatice în timp. Într-o populație împărțită uniform, aceste cifre indică faptul că evanghelicii conservatori ar putea crește de la 50 la 62,5 la sută din populație într-o singură generație. În două generații, numărul lor ar putea crește la 73,5 la sută, iar pe parcursul a 200 de ani, aceștia ar putea reprezenta 99,4 la sută!

… Amishii își dublează populația la fiecare douăzeci de ani, și proiecțiile indică că Amishii vor număra peste un milion în SUA și Canada, în doar câteva decenii.

Iar familiile retradiționalizate din cadrul societăților globaliste seculare nu vor rămâne ca enclave prea mult timp. În contrast cu fertilitatea înfloritoare în rândul familiilor conservatoare creștine, datele lui Kaufmann estimează că seculariștii, care exemplifică în mod constant o rată scăzută a fertilității de aproximativ 1,5 (semnificativ sub nivelul de înlocuire de 2,1), vor începe un declin constant după 2030, ajungând la doar 14 până la 15 la sută din populația americană. Astfel, Kaufmann pare să fi identificat ceea ce el numește „substratul blând al secularismului”, și anume demografia. Acest lucru se datorează faptului că liberalismul secular implică propria sa „contradicție demografică”, afirmarea suveranității individului lipsit de restricțiile structurilor morale clasice necesită libertatea de a nu se reproduce. Iar odată ce legătura dintre sex și procreare s-a rupt, reproducerea modernistă se traduce în simpla preferință personală. Se pare astfel că individualismul radical, atât de sărbătorit și venerat de propagandiștii seculari contemporani, este, de fapt, agentul prin care face implozie ideologia lor.

Phillip Longman de la ForeignPolicy.com a ajuns la aceeași concluzie ca și Kaufmann și alții. Într-un articol publicat recent despre creșterea natalității în rândul conservatorilor din Europa și Statele Unite, Longman observă că criticii liberali ai familiei tradiționale sunt de fapt afectați de un fapt destul de incomod, și anume faptul că mișcările feministe și contraculturale din anii 1960 și 70 nu au lăsat și nu lasă nicio moștenire genetică. În timp ce doar 11 la sută din femeile din generația Baby Boomer au avut patru sau mai mulți copii, aceștia au reprezentat peste 25 la sută din totalul copiilor născuți de generația Boomers. În schimb, cele 20 la sută dintre femei care au avut un singur copil au reprezentat doar 7 la sută din totalul copiilor născuți de Baby Boomers. Mai exact, el citează statistici din Franța, unde doar aproximativ 30% dintre femei au trei sau mai mulți copii, dar sunt responsabile pentru peste 50% din totalul nașterilor franceze.

Astfel, Longman conchide că această discrepanță în ratele de fertilitate „duce la apariția unei noi societăți ai cărei membri vor fi descendenți în mod disproporționat din părinți care au respins tendințele sociale care au făcut odată normalitate din lipsa copiilor și din familiile mici. Aceste valori includ aderarea la religia tradițională, patriarhală și o identificare puternică cu propriul popor sau națiune.”

Viitorul aparține celor care se reproduc cel mai mult, iar în State și în Europa există semne că comunitățile creștine mai tradiționale ar putea câștiga această bătălie pe termen lung. În consecință, nu ar trebui să ne fie teamă să plasăm „votul familiei” în mâinile mamelor și taților căsătoriți.

În ciuda tuturor teoretizărilor și presupunerilor din timpurile moderne, natura umană nu s-a schimbat: Oamenii nu sunt roci spațiale deconectate plutind la întâmplare prin Norul Oort al vieții; ei nu sunt variabile matematice în calculul politic speculativ al unor partide cinice. Ei aparțin irevocabil familiilor, bisericilor, cartierelor și așa mai departe. Statalitatea noastră ar trebui să reflecte întotdeauna această realitate.