Aviz poștal

01/03/2022    |   de Theodore Dalrymple

 În fiecare lună, când sunt în Anglia, iau prânzul cu un prieten vechi într-un restaurant oarecum echidistant față de casele noastre, adică la aproximativ optzeci de kilometri de fiecare. Mâncarea este bună, dar am un motiv suplimentar secret și destul de bizar pentru care îmi place acest restaurant. Îmi place toaleta pentru bărbați.

Deasupra pisoarelor se află un tapet al cărui model constă din sute de timbre Penny Black. Penny Black a fost primul timbru din lume tipărit vreodată, datând din 1840. Când am fost în faza mea de colecționat timbre – cred că a urmat fazei dinozaurilor, dar ar fi putut fi invers – am avut o  venerație aproape religioasă pentru Penny Black și a fost ambiția mea de a deține unul. Nu mi-am atins această ambiție, totuși, pentru că Penny Black a fost întotdeauna mult mai scump decât succesorul său, Penny Red, din care am deținut câteva, și banii mei de buzunar au fost mereu insuficienți pentru Negru. În mod ciudat, cuvintele „Penny Black” încă îmi provoacă un frison, deși nu am mai colecționat timbre de mai bine de șaizeci de ani.

Îmi place să mă ușurez în (sau ar trebui să spun la?) acest restaurant pentru că îmi place să examinez tapetul de deasupra pisoarelor. Mai întâi trebuie să mă ușurez pentru că am ajuns la vârsta la care îmi este imposibil să urinez și să mă concentrez pe altceva în același timp. Odată ce am terminat, însă, sunt liber să examineze Penny Blacks în tihnă, în limitele constrângerii de timp impuse de cei care mă așteaptă să mă întorc la masă.

Pentru a-i lămuri pe care care nu au colecționat niciodată timbre (un hobby în întregime masculin), Penny Black a avut un design simplu, dar extraordinar, în esență un fundal negru cu un bust de profil al reginei Victoria în al doisprezecelea an al domniei sale. Dar simplitatea designului este înșelătoare, și privite îndeaproape, există, dacă nu chiar un infinit, atunci cel puțin un număr foarte mare de variațiuni; atât de mare, de fapt, încât cineva și-ar putea dedica viața studiului lor.  

Multe lucruri depind de aceste variațiuni. Prin multe lucruri, desigur, mă refer la prețul atașat diferitelor specimene. Când am căutat „Penny Black” pe Google, mi s-a oferit imediat un bloc de douăsprezece bucăți neutilizate de astfel de timbre pentru aproape 700.000 dolari (dar taxele poștale erau generos incluse în preț). Aproape 69.000.000 de Penny Blacks au fost tipărite și se estimează că 2 la sută dintre ele au supraviețuit până în prezent. Au fost tipărite de pe plăci diferite, astfel încât timbrele rezultate diferă subtil. Foile de Penny Blacks nu au fost perforate, astfel încât acestea au trebuit să fie tăiate cu foarfecele, iar cele cu margini clare valorează acum mult mai mult pentru colecționari decât cele mai neglijente tăiate și lăsate fără margini. Trebuie luată în considerare, de asemenea, și chestiunea anulării sau a francării, care reprezintă un alt studiu în sine. S-au scris ghiduri întregi despre Penny Black.

Fără îndoială, cunoștințele sau erudiția care se atașează de Penny Blacks va părea arcană și chiar prostească pentru non-filateliști, în special pentru cei care nu au cedat niciodată în copilărie atracției mărcilor poștale. (Mai strâng copiii timbre, mă întreb?) Părerea mea, însă, este că cei care se pot cufunda în tainele unui colț minuscul al universului, cum ar fi Penny Black, și să devină experți în ele, nu-mi stârnesc disprețul din cauza trivialității interesului lor, ci mai degrabă invidia, pentru că mi se pare că una dintre căile spre fericire deschise oamenilor (în special bărbaților) este tocmai un interes obsesiv pentru ceva anume. Prin acest interes obsesiv, dezamăgirile, grijile zilnice și necazurile existenței cotidiene pot fi ținute la distanță. Lumea din jur se poate prăbuși, dar există întotdeauna o consolare în interesul lor obsesiv.

Dar cu siguranță, ar putea spune unii, este de datoria obsesivilor să se fixeze cel puțin pe ceva important și nu pe un lucru atât de fundamental de neimportant ca Penny Black. Aici îmi amintesc povestirea lui Somerset Maugham „Valiza cu cărți” (The Book Bag). Povestea începe așa:

Unii oameni citesc pentru a se instrui, ceea ce este demn de laudă, iar unii pentru plăcere, care este nevinovată, dar nu puțini citesc din obișnuință, și cred că acest lucru nu este nici nevinovat, nici demn de laudă. Din acea categorie lamentabilă fac parte și eu.

Și eu fac parte din această categorie, și asemeni lui Maugham, aș citi mai degrabă un orar de tren decât nimic. (Cum aș fi fost înainte de inventarea tiparului, mă întreb? Probabil aș fi murit destul de repede.) Maugham continuă prin a observa în mod corect că cititorii au tendința de a se crede superiori celor care nu citesc, dar apoi întreabă:

Din punctul de vedere al cărei eternități este mai bine să fi citit o mie de cărți decât să fi arat un milion de brazde?

Dacă este adevărat că eternitatea nu este mai interesată de noi decât este un elefant, să zicem, atunci când calcă pe o furnică, nu contează câtuși de puțin (pentru eternitate) dacă obsesia noastră este Penny Blacks sau orice altceva. Dar însăși ideea de a conta implică un subiect, precum și un obiect. Dacă nu ar exista subiecte în univers, nimic nu ar putea conta; dar există subiecte în univers, și anume noi (în cel mai rău caz), astfel încât să existe ceva care contează, deși nu trebuie să fie – și de fapt, nu este – același lucru care să conteze pentru toți subiecții.

În general, oamenii se uită de sus la filateliști. Marele fizician Sir Ernest Rutherford a spus odată că toată știința este fie fizică, fie colecționat de timbre și, în mod clar, nu atașa prea multă importanță acestei din urmă activități. Dar lumea are nevoie de tot felul de oameni, nu doar de oameni de știință; are nevoie de obsesivii ei, tot astfel precum are nevoie și de gânditorii săi imaginativi. Mă încadrez undeva între cele două: nu sunt suficient de răbdător pentru prima, nici suficient de deștept pentru cea de-a doua. Așa cum am spus, nu e vorba că admir atât de mult pe filateliștii care se agită în jurul micilor lor dreptunghiuri, pătrate și triunghiuri de hârtie, cât mai degrabă îi invidiez. Metoda lor de a se distanța de problemele lumii este atât eficientă, cât și inofensivă, și cu adevărat o realizare.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum.

Sursă: https://www.takimag.com/article/stamp-of-approval/

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *