Despre bomba atomică

Într-un fel, ne gândim mult prea mult la bomba atomică. „Cum ar trebui să trăim într-o epocă atomică?” Sunt tentat să răspund: „Păi, așa cum ați fi trăit în secolul al XVI-lea, când ciuma vizita Londra aproape în fiecare an, sau așa cum ați fi trăit într-o epocă vikingă, în care ar fi putut apărea oricând năvălitorii din Scandinavia, să vă taie gâtul în miez de noapte; sau, într-adevăr, așa cum trăiți deja într-o epocă a cancerului, a sifilisului, a paraliziei, a raidurilor aeriene, a accidentelor feroviare, a accidentelor de mașină.

Cu alte cuvinte, haideți să nu începem prin a exagera noutatea situației noastre. Credeți-mă, stimate domn sau doamnă, dumneavoastră și toți cei pe care îi iubiți erați deja condamnați la moarte înainte de inventarea bombei atomice… Este perfect ridicol să plângem și să ne cernem fețele pentru că oamenii de știință au adăugat încă o șansă de moarte dureroasă și prematură, într-o lume deja înțesată cu astfel de șanse, și în care moartea însăși nu e deloc o șansă, ci o certitudine.

Dacă vom fi cu toții distruși de o bombă atomică, fie ca atunci când vine acea bombă să ne găsească făcând lucruri raționale și omenești – rugându-ne, muncind, învățând, citind, ascultând muzică, îmbăiind copiii, jucând tenis, discutând cu prietenii noștri la o halbă și un joc de darts – fără să ne înghesuim ca niște oi speriate, gândindu-ne la bombe. Ele ne pot frânge trupul (și un microb poate face asta), dar nu e nevoie să ne domine mintea.

Ceea ce a făcut cu adevărat bomba atomică a fost să ne reamintească sub constrângere de realitatea lumii în care trăim, și pe care, în perioada prosperă de dinainte, începusem să o uităm. Iar acest memento este, într-o anumită măsură, un lucru bun. Ne-am trezit dintr-un vis frumos, iar acum putem începe să vorbim despre realități.

Este treaba noastră să trăim după propria noastră lege, nu în frici: să urmăm, în privat sau în viața publică, legea iubirii și a cumpătării chiar și atunci când par a fi sinucigașe, și nu legea concurenței și a acaparării, chiar și atunci când par a fi necesare pentru propria noastră supraviețuire. Căci face parte din legea noastră spirituală să nu punem niciodată supraviețuirea pe primul loc: nici măcar supraviețuirea speciei noastre. Trebuie să ne antrenăm cu hotărâre să simțim că supraviețuirea Omului pe acest pământ, cu atât mai mult a propriei noastre națiuni, culturi sau clase, nu merită avută decât dacă poate fi realizată prin mijloace onorabile și milostive.

Nimic nu este mai probabil să distrugă o specie sau o națiune decât o determinare de a supraviețui cu orice preț. Cei cărora le pasă de altceva mai mult decât de civilizație sunt singurii oameni prin care civilizația ar putea fi conservată. Cei care doresc cel mai mult Raiul au slujit cel mai bine Pământului. Cei care îl iubesc pe om mai puțin decât pe Dumnezeu fac cel mai mult pentru om.