Practic, tot jurnalismul este uitat a doua zi după ce a fost scris, chiar și de către cei care l-au scris. Acest lucru este providențial, pentru că înseamnă că idioțeniile inevitabile ale genului sunt înmormântate rapid și decent, pentru a nu mai fi dezgropate niciodată: nimic nu se întoarce vreodată să bântuie un jurnalist și uitarea învinge totul. Acesta este motivul pentru care jurnaliștii își pot permite să fie neînfricați; nimeni nu-și va aminti vreodată, altfel decât în cei mai vagi termeni, ceea ce au scris. Corectitudine, acuratețe, consecvență: acestea sunt calități la care jurnalistul poate renunța cu ușurință, iar în unele publicații este chiar imperativ să o facă.
Departe de mine să mă exclud din aceste constrângeri. Uneori, la sfârșitul unei zile în care am scris două sau chiar trei articole, mă relaxez cu prietenii, care mă întreabă despre ce am scris în acea zi. Nu numai că nu-mi amintesc detaliile, nu-mi amintesc nici măcar subiectul articolelor mele. Keats credea că numele său era scris în apă; în ce atunci, am putea întreba, este scris numele jurnaliștilor? Poate că nu sunt scrise deloc.
În pofida evanescenței efuziunilor personale tipărite, a unității lor cu Ninive și cu Tir, este bine ca o persoană să reflecteze asupra propriilor erori mai grosolane. Mi-am amintit de asta zilele trecute, datorită unui comentariu postat pe internet despre o carte pe care am scris-o acum mai bine de un sfert de secol, comentariu cu atât mai tulburător, cu cât a fost scris de o persoană deloc ostilă.
Cartea era o relatare a unei călătorii prin Africa pe care am făcut-o cu ce mijloace de transport în comun am avut la îndemână. În acea călătorie am trecut prin Rwanda – cu aproximativ șapte ani înainte de un genocid de felul celui care ar fi trebuit să nu se mai întâmple niciodată după cel de-al Doilea Război Mondial. Eram, desigur, conștienți de conflictul dintre Hutu și Tutsi (pe care îmi amintesc un expatriat belgian descriindu-i ca fiind „cei înalți și lungi”), dar am avut la vremea respectivă opinia fermă, întemeiată doar pe cea mai minoră și mai superficială cunoaștere a țării, că acest conflict a fost deja soluționat o dată pentru totdeauna, iremediabil, în favoarea predominanței și puterii Hutu. Președintele Juvenal Habyarimana era atât de bine înrădăcinat la putere, încât era greu de crezut că va fi vreodată dat la o parte; Mișcarea Națională Revoluționară pentru Dezvoltare, singurul partid politic permis, era omniprezentă. Copiii deveneau membri ai acestei mișcări, din oficiu, în momentul nașterii lor; nu aveau de ales în această chestiune și nu exista nicio scăpare, în ciuda faptului că opiniile politice ale cuiva la vârsta de o lună sunt puțin dezvoltate.
Mi se părea, de asemenea, incontestabil că Rwanda era, după standardele africane, un stat eficient și bine administrat. Trebuia doar să ajungi la granița cu Zair (așa cum se numea pe atunci Republica Democrată Congo) pentru a vedea că așa stăteau lucrurile. Pe partea congoleză, totul era dezordine și haos; pe partea rwandeză, totul era ordine și curățenie. Acest lucru ar fi putut la fel de bine să aibă de-a face cu presiunea circumstanțelor decât cu aranjamentele politice, pentru că în timp ce în Zair erau puțini oamenii care să lucreze pământul, în Rwanda era puțin pământ pentru câți voiau să-l lucreze. Prima circumstanță favoriza nepăsarea, cealaltă grija; poate că regimurile politice respective ale celor două țări erau irelevante în modul evident diferit în care pământul era îngrijit de o parte și de alta a frontierei. La urma urmei, Mobutu avea la rândul său un partid politic unic și personal, Mișcarea Populară a Revoluției, pentru a se măsura cu cel al lui Habyarimana. Diferența dintre Rwanda și Zair era asemănătoare celei dintre Coreea de Nord și Cuba, iar dacă cineva preferă dictaturile obsesiv-feroce sau neglijent boeme este doar o chestiune de gust.
În orice caz, nu am prevăzut invazia exilaților Tutsi, alungați din țară de violențele etnice anterioare, doar doi ani mai târziu: o invazie care avea să ducă nu mult mai târziu la ceea ce a fost probabil cea mai temeinică și eficientă tentativă de genocid din istorie. Cam atât valorau atunci puterile mele de predicție, înțelegerea mea asupra funcționării viitorului: eram complet ignorant cu privire la apropierea uneia dintre celei mai mari catastrofe politice ale maturității mele.
Nu eram singurul, desigur; dar nu mulți dintre cei care nu au văzut-o venind s-au angajat atât de ferm pe hârtie precum am făcut-o eu. O întrebare interesantă pe care nu am văzut-o niciodată enunțată, darămite să-i aflu răspunsul este: oare dacă rebelii invadatori ar fi anticipat genocidul pe care invazia lor avea să-l dezlănțuie, ar fi acționat diferit? Cu alte cuvinte, ar fi sacrificat ei dobândirea puterii pentru a salva viețile sau mai degrabă, pentru a preveni uciderea a sute de mii dintre neamurile lor? Ori au prevăzut genocidul, ori n-au făcut-o; dacă n-au făcut-o, atunci au fost la fel de orbi ca și mine, ceea ce este oarecum o consolare pentru propria mea lipsă de clarviziune.
Lipsa de cunoștințe asupra unei țări sau a unei situații nu a împiedicat pe nimeni să emită pronosticuri despre aceasta. În celebra sa carte Bastioanele căzute, despre Anschluss din 1938 și dezmembrarea ulterioară a Cehoslovaciei, pe atunci celebrul corespondent britanic G. E. R. Gedye, care scria atât pentru Times of London, cât și pentru New York Times, povestește cum, la scurt timp după sosirea sa la Viena, a scris un articol în care a lăudat toleranța fermecătoare și lejeră a acestui popor, articol care a avut ghinionul să fie publicat chiar în ziua unui pogrom vicios împotriva populației evreiești a orașului. Și chiar dacă Gedye, înțelegând mai îndeaproape situația, nu ar mai fi scris despre celebrul Gemütlichkeit al vienezilor, chiar dacă ar fi devenit conștient de brutalitatea extremă a naziștilor triumfători (a scris cartea, 500 de pagini tipărite mărunt, în mare viteză, din interiorul misiunii britanice din Praga, unde a fost expulzat de Gestapo), el, care citise Mein Kampf și era conștient atât de ceea ce el numea „incitările nebune împotriva evreilor”, cât și de planul clar al lui Hitler pentru un război general, pe care l-a luat complet și corect în serios, nici măcar el nu a avut vreo bănuială despre apropierea Holocaustului. El a prevăzut – și a fost și martor la – persecuția nesfârșită a evreilor, dar nu a prevăzut nici un moment anihilarea lor totală.
Chiar și cunoașterea profundă a unei situații, și studiul acesteia până la excluderea tuturor celorlalte obiecte din raționalizările cuiva, nu garantează înțelegerea viitorului, chiar și numai în linii mari, sau numai în următorii câțiva ani. Când, de exemplu, am fost în America Centrală în timpul erei războaielor civile de acolo, practic toți străinii care au făcut din regiune obiectul cercetărilor lor au crezut că triumful revoluțiilor socialiste era inevitabil, în sensul de a fi fost imanent în prezent ca și în trecut. Acest lucru era în parte gândire pozitivă – nu am întâlnit pe nimeni care să creadă aceste revoluții atât inevitabile cât și rele – dar mă îndoiesc că prea mulți dintre ei și-au recunoscut greșeala, măcar atât cât să se abțină mai departe de la alte pronosticări. Ca și mine, își găsesc scuze pentru propria lor lipsă de clarviziune. Și pentru asta nu-i învinovățesc în totalitate, pentru că Omul este un animal care pronostichează, el se uită în viitor ca un om cu vederea slabă la un peisaj. Dar de multe ori el nu face o distincție clară între ceea ce se va întâmpla și ceea ce se va întâmpla dacă nu se va întâmpla altceva pentru a schimba cursul evenimentelor. Este o distincție crucială, pentru că acel „altceva” este exact ceea ce nu poate fi prezis.
Numai de-ar trece timpul înapoi, mai degrabă decât înainte, cât de mult mai înțelepți am fi! Dar timpul, se pare, ne egalizează pe toți în prostie; cu siguranță nu poate fi nimeni care să nu fi prezis niciodată cu încredere ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.
O modalitate de a evita umilirea de către timp constă în a nu impune limite de timp asupra propriilor predicții. Aceasta este tehnica tuturor experților financiari. De câțiva ani tot primesc pe internet diverse buletine informative financiare care îmi atrag atenția în principal prin prezicerea unei apocalipse economice iminente, și îmi oferă doar trei zile pentru a lua măsuri pentru a-mi asigura investițiile derizorii. Buletinele informative vorbesc despre colaps, prăbușire, criză, chiar armaghedon. Averea mea va fi înjumătățită, decimată, distrusă; s-ar putea să fiu lăsat fără o lețcaie, și ținând cont de momentul vieții mele la care mă aflu, nu voi avea timp să-mi recuperez pierderile. Criza va dura ani, zeci de ani; uneori buletinele informative afirmă că în întreaga istorie a lumii nu a existat niciodată o redresare dintr-o situație financiară ca aceasta, cu alte cuvinte intrăm în evul mediu economic. Bande de oameni disperați și nemiloși vor cutreiera orașele ruinate, jefuind pe toată lumea de tot de au. Ultimii ani ai existenței mele pământești vor fi trăiți într-o mizerie hobbesiană, în mijlocul unei civilizații în ruină.
Foarte corect, cred! Întotdeauna am știut că lumea se duce de râpă și iată confirmarea. Graficele furnizate o dovedesc! Datoriile de tot felul cresc exponențial, balanța comercială este nefavorabilă, demografia este îngrozitoare. În curând, jumătate din populație va avea peste nouăzeci de ani, iar cealaltă jumătate va trebui să aibă grijă de ei. Voi cei ce citiți online aceste rânduri, abandonați orice speranță.
Stați, e prematur. Se întâmplă că buletinele de știri financiare au tocmai strategia potrivită pentru puținii indivizi luminați și prudenți, printre care mă număr și eu (cât de măgulitor!), pentru a evita catastrofa. Totul mi se pare că seamănă un pic cu acele adăposturi nucleare din spatele casei, pe care încercau să ni le vândă în zilele în care războiul nuclear era mai temut decât colapsul financiar – poate că există o lege de conservare a anxietății, la fel cu cea a energiei. Dar doar pentru că războiul nuclear nu se întâmplase încă nu însemna că nu era pe cale să se întâmple. Și eu însumi am predicat de multe ori, sau cel puțin am sugerat, că ne apropiem de colapsul social. O catastrofă iminentă este mai interesant de contemplat decât continuitatea plictisitoare. În plus, pesimiștii sunt arareori dezamăgiți.
Dar în cine să te încrezi? Cu o săptămână înainte de izbucnirea crizei din Crimeea, am fost sfătuit cu fermitate de unul dintre buletinele informative financiare să cumpăr acțiuni rusești. Nu am urmat sfatul, din două motive, cel mai puternic fiind inerția și cel mai bun fiind că am încredere în ruși să joace jocul capitalismului corect și sincer cam la fel de mult cum aș avea încredere într-un mare rechin alb să devină vegetarian. În termen de o săptămână de la acest sfat, indicele bursei moscovite a scăzut cu douăzeci la sută sau mai mult: desigur, acela ar fi fost momentul pentru a cumpăra, pentru că știam că indicele va urca aproape imediat de îndată ce impotența autosuficentă a dlui Obama și a Uniunii Europene (aici o predicție ar fi fost aproape sigură) a devenit evidentă chiar și pentru administratorii de fonduri.
Așa cum există o oboseală a compasiunii, astfel încât reprezentările suferinței atroce nu ne mai stârnesc dorința de a o opri, tot așa sufăr și eu de oboseala apocalipsei. Nu se dă niciodată o dată fermă pentru presupusa viitoare apocalipsă, astfel încât, dacă nu se întâmplă până la acea dată, teoria prin care a fost prezisă să fie respinsă. Apocalipsele vechi nu mor niciodată, așadar; ele se retrag doar în fundalul minții, în vreme ce o alta intră în prim-plan. Dar buletinele mele financiare m-au avertizat atât de mult timp și atât de des că sfârșitul este aproape, că vine catastrofa, în vreme ce tot timpul par să devin ceva mai prosper prin simplul expedient de a cheltui mai puțin decât câștig și de a-mi ține instinctele mai extravagante sub control, încât nu nu le mai dau nicio atenție în mod conștient. Buletinele informative financiare sunt ca acei entuziaști religioși care prezic sfârșitul lumii joia viitoare după-amiază, dar nu par deloc deconcertați atunci când nu se întâmplă, ci doar mută data cu zece zile mai târziu.
Mai seamănă și cu acei epidemiologi care prezic că următoarea epidemie de gripă va activa un virus mutant atât de virulent, încât va ucide jumătate din umanitate. Epidemia vine la datorie, iar jumătate din omenire nu este eradicată; epidemiologii își transferă fără probleme speranța, dacă se poate numi așa, către următoarea epidemie.
Există un pasaj celebru în Problemele Filosofiei de Bertrand Russell, publicată pentru prima dată în 1912, în care dificultatea inducției este clar prezentată.
„Omul care a hrănit un pui în fiecare zi a vieții sale în cele din urmă sfârșește prin a-i tăia gâtul, demonstrând că niște vederi mai rafinate cu privire la uniformitatea naturii i-ar fi fost utile puiului.”
O mie de apocalipse care nu s-au întâmplat nu înseamnă că nu va exista o apocalipsă mâine. Prin urmare, o mare parte a înțelepciunii constă în a ști când lucrurile se vor repeta și în ce măsură. Și nu există o formulă pentru asta, nici măcar în principiu.
Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.
Sursă: https://www.newenglishreview.org/articles/apocalypse-now/