Postul Mare e Viață

Suntem datori să ne purtăm crucile individuale, nu numai pentru darul vieții care ne-a fost dat, ci pentru darul vieții pe care Hristos ni-l face prin actul Său de dragoste pe cruce. Viața ne este împrumutată, dar realitatea datoriei este acceptată și îmbrățișată în chiar prăznuirea Postului Mare. Pentru că viața ne este împrumutată, Postul Mare este viață[1].

Vremea Postului Mare începe cu memento mori-ul Miercurii Cenușii, care ne amintește că țărână suntem și în țărână ne vom întoarce. Iar astfel de aduceri aminte cutremurătoare asupra vieții noastre muritoare nu se limitează doar la liturghie. Literatura este plină de astfel de memento-uri. Meditația magistrală a lui Gerard Manley Hopkins asupra misterului suferinței, „Epava nemțească”, ne vede ca pe „cernerea fină dintr-o clepsidră”. Fiecare dintre noi are partea noastră drămuită din nisipul vieții și nu putem face nimic pentru a-l opri să ne alunece printre degete. Din nou, Hopkins este cel care cerne această realitate, în contextul imaginilor cu clepsidră:

“Some find me a sword; some

The flange and the rail; flame,

Fang, or flood” goes Death on drum,

And storms bugle his fame.

But we dream we are rooted in earth—Dust!

Flesh falls within sight of us, we, though our flower the same,

Wave with the meadow, forget that there must

The sour scythe cringe, and the blear share come.

Paradoxul din inima Postului Mare este că viața însăși este împrumutată. Ea nu este deținută în mod direct de către cei care o posedă. Dacă ar fi fost, nu am renunța la ea atunci când nisipul vieții noastre este cernut încet până la ultimul fir. „Jos, jos, împrumuturi!” Aceasta este exclamația regelui Lear în timp ce își smulge hainele pe câmp, momentul său de nebunie fiind momentul în care își vine în simțiri. Lear, neputincios în fața naturii elementare și deposedat de puterea sa politică printr-o trădare fără scrupule, își dă seama că până și hainele care-l acoperă nu-i sunt decât date cu împrumut. Nu putem lua nimic cu noi atunci când vom lepăda acest corp muritor. Vom pleca la fel de dezgoliți ca în ziua în care am venit pe lume.

Shakespeare știa acest lucru, cum ne arată scena „împrumuturilor” de pe câmp, dar majoritatea criticilor săi par să uite acest fapt elementar al vieții. Este, de exemplu, mult prea comun ca utilizarea de către Shakespeare a cuvântului owe -„a datora”, în legătură cu viața umană este transformat în own – „propriu/proprie”, o eroare flagrantă care expune mândria și ignoranța celor care se consideră experți. Așa cum remarca ironic Chesterton, nu contează cât de tare scoți în evidență sensul unei povești, asemeni unui vârf de lance, criticii vor găsi în mod îndatoritor altceva în care să se tragă în țeapă.

După cum afirmă Shakespeare în multe dintre operele sale și în multiple moduri, cu adevărat ne „datorăm” viața. Iar această crudă realitate are ramificații practice. Înseamnă că viața nu este doar un dar ; sau, în orice caz, nu este pur și simplu un dar fără plată. Vine cu un preț pe care suntem obligați să-l plătim. Cu alte cuvinte, dacă viețile noastre sunt împrumutate, noi suntem datornici.

Acest aspect al vieții iese în evidență în perioada Postului Mare, în care actele de sacrificiu de sine servesc ca o reamintire pentru noi înșine și pentru ceilalți a datoriei pe care o avem pentru darul vieții care ne-a fost dată. Ne arată, de fapt, însuși secretul paradoxal al vieții însăși, și anume că viața este sinonimă cu iubirea. A trăi înseamnă a iubi, iar a iubi înseamnă a trăi. Dar a iubi înseamnă și a muri. Iubirea moare întotdeauna pentru sine. Se sacrifică pentru cei pe care îi iubește. Știe că, punând pe cel iubit pe primul loc, se pune pe sine pe locul al doilea. Știe că primul va fi ultimul, pentru ca ultimul să fie primul. Iubirea este, prin urmare, inseparabilă de o moarte față de sine, adica față de viața pe care o trăim în sine. Este lăsarea la o parte a vieții noastre temporale pentru a putea trăi mai deplin în veșnicie. Este luarea crucii și urmat via dolorosa care duce către rai.

Purtarea propriilor noastre cruci individuale este datoria pe care o avem de plătit, nu numai pentru darul vieții care ne-a fost dat, ci pentru darul vieții pe care Hristos ni-l dă în actul Său de dragoste pe cruce. În acest sens, și pentru a folosi un dublu înțeles, spunem că viața este Postul Mare. Ea ne este împrumutată, dar realitatea datoriei este acceptată și îmbrățișată în chiar prăznuirea Postului Mare. Pentru că viața este împrumutată, Postul Mare este viață.

Nicăieri nu a fost mai bine exprimat acest lucru decât în „Rugăciunea la bătrânețe” a lui Siegfried Sassoon:

Bring no expectance of a heaven unearned

No hunger for beatitude to be

Until the lesson of my life is learned

Through what Thou didst for me.

Bring no assurance of redeemed rest

No intimation of awarded grace

Only contrition, cleavingly confessed

To Thy forgiving face.

I ask one world of everlasting loss

In all I am, that other world to win.

My nothingness must kneel below Thy Cross.

There let new life begin.

Sursă: https://theimaginativeconservative.org/2021/03/life-is-lent-joseph-pearce.html

[1] Joc de cuvinte intraductibil între Lent = Postul Sfintelor Paști, sau Postul Mare și lent „împrumutat”.