O predică susținută la Biserica Sf. Fecioară Maria, Oxford, toamna lui 1939
O Universitate este o societate al cărei scop este învățătura. În calitate de studenți, se așteaptă de la voi să vă transformați, sau să începeți să vă transformați în ceea ce Evul Mediu numea funcționari: în filosofi, oameni de știință, savanți, critici sau istorici. Și la prima vedere acest lucru pare a fi ceva ciudat de făcut în timpul unui mare război. Ce rost are să începem o sarcină pe care avem atât de puține șanse să o ducem la bun sfârșit? Sau, chiar dacă noi înșine s-ar putea să nu fim întrerupți de moarte sau de serviciul militar, de ce ar trebui ca noi – într-adevăr, cum am putea – să continuăm să fim interesați de aceste ocupații placide atunci când viețile prietenilor noștri și libertățile Europei sunt în pericol? Nu e ca și cum ai cânta la liră în timp ce arde Roma?
Acum mi se pare că nu vom putea răspunde la aceste întrebări până când nu le vom pune alături de alte întrebări pe care fiecare creștin ar fi trebuit să și le pună pe timp de pace. Tocmai am vorbit de cântatul la liră în timp ce Roma arde. Dar pentru un creștin, adevărata tragedie a lui Nero nu trebuie să fie aceea că el cânta la liră în timp ce orașul era în flăcări, ci că el cânta la liră pe marginea iadului. Trebuie să mă iertați pentru această monosilabă grosolană. Știu că multor creștini mai înțelepți și mai buni decât mine nu le place să li se menționeze raiul și iadul nici chiar de la amvon, în ziua de azi. Știu, de asemenea, că aproape toate referirile la acest subiect din Noul Testament provin dintr-o singură sursă. Dar atunci acea sursă este Însuși Domnul nostru. Oamenii vă vor spune că este Sfântul Pavel, dar acest lucru este neadevărat. Aceste doctrine copleșitoare sunt divine. Ele nu pot fi cu adevărat separate de învățătura lui Hristos sau a Bisericii Sale. Dacă nu le credem, prezența noastră în această biserică este o mare cacealma. Dacă le credem, trebuie să ne depășim mai devreme sau mai târziu pruderia spirituală și să le menționăm. În momentul în care facem acest lucru, putem vedea că fiecare creștin care vine la o universitate trebuie să se confrunte în orice moment cu o întrebare în comparație cu care întrebările ridicate de război sunt relativ neimportante. El trebuie să se întrebe cum este adevărat, sau chiar psihologic posibil, ca niște creaturi care avansează în fiecare clipă fie spre rai, fie spre iad, să petreacă măcar o fracțiune din puținul timp care le e alocat în această lume pe niște banalități comparative precum literatura sau arta, matematica sau biologia. Dacă cultura umană poate face față acestui lucru, ea poate face față oricărui lucru. A admite că ne putem păstra interesul de a învăța sub umbra acestor probleme eterne, dar nu sub umbra unui război european, ar însemna să recunoaștem că urechile noastre sunt închise vocii rațiunii și foarte larg deschise la vocea nervilor și a emoțiilor noastre de masă.
Acesta este într-adevăr cazul celor mai mulți dintre noi: cu siguranță, este cazul meu. Din acest motiv cred că este important să încercăm să vedem calamitatea actuală într-o perspectivă adevărată. Războiul nu creează o situație în totalitate nouă: pur și simplu agravează condiția umană permanentă, astfel încât să nu o mai putem ignora. Viața umană a fost trăită dintotdeauna pe marginea unei prăpastii. Cultura umană a trebuit dintotdeauna să existe sub umbra a ceva infinit mai important decât ea însăși. Dacă oamenii ar fi amânat căutarea cunoașterii și a frumuseții până când ar fi fost în siguranță, căutarea nu ar fi început niciodată. Ne înșelăm când comparăm războiul cu „viața normală”. Viața nu a fost niciodată normală. Chiar și acele perioade pe care le considerăm cele mai liniștite, cum ar fi secolul al XIX-lea, se dovedesc, la o inspecție mai atentă, a fi pline de strigăte, alarme, dificultăți, urgențe. Motive plauzibile nu au lipsit niciodată pentru a amâna toate activitățile pur culturale, până când vreun pericol iminent a fost evitat sau vreo nedreptate strigătoare la cer a fost îndreptată. Dar omenirea a ales cu mult timp în urmă să neglijeze aceste motive plauzibile. Își doreau chiar atunci cunoaștere și frumusețe și nu așteptau momentul potrivit care nu va veni niciodată. Atena lui Pericle ne-a lăsat nu numai Partenonul, ci, în mod semnificativ, Orația funebră. Insectele au ales o linie diferită: au căutat mai întâi bunăstarea materială și securitatea stupului și presupun că asta e recompensa lor. Oamenii sunt diferiți. Ei postulează teoreme matematice în orașe sub asediu, țin dizertații metafizice în celule de condamnați, fac glume pe eșafod, discută cel mai nou poem în vreme ce avansează spre zidurile Quebec-ului, și își piaptănă părul la Termopile. Acest lucru nu este panache; este natura noastră.
(…) Înainte de a deveni creștin nu cred că mi-am dat seama pe deplin că viața cuiva, după convertire, constă inevitabil în a face în mare pare aceleași lucruri pe care le făcea înainte: omul năzuiește, într-un spirit nou, dar către aceleași lucruri. Înainte de a merge la ultimul război mă așteptam cu siguranță ca viața mea în tranșee să fie, într-un sens misterios, numai război. De fapt, am constatat că, cu cât ajungeai mai aproape de prima linie, cu atât mai puțin toată lumea vorbea și se gândea la cauza aliată și la progresul campaniei; și mă bucur să observ că Tolstoi, în cea mai mare carte de război scrisă vreodată, consemnează același lucru – și, în felul său, o face și Iliada. Nici convertirea, nici înrolarea în armată nu vor distruge cu adevărat viața umană. Creștinii și soldații sunt tot oameni: ideea infidelilor despre ce presupune o viață religioasă și ideea civilului despre ce înseamnă serviciul activ sunt fantasmagorice. Dacă ați încerca, în ambele cazuri, să vă suspendați întreaga activitate intelectuală și estetică, ați reuși doar să înlocuiți o viață culturală mai rea cu una mai bună. De fapt, nu e adevărat că nu vei citi nimic, nici în Biserică, nici în tranșee: dacă nu citești cărți bune, vei citi cărți proaste. Dacă nu continui să gândești rațional, vei gândi irațional. Dacă respingi satisfacțiile estetice, vei cădea în satisfacții senzuale. Prin urmare, există această analogie între necesitățile religiei noastre și necesitățile războiului: pentru cei mai mulți dintre noi, nici una dintre ele nu va anula sau șterge pur și simplu cu buretele viața pur umană pe care o duceam înainte de a intra în ele. Dar ele vor funcționa în acest fel din diferite motive.
Războiul nu va reuși să absoarbă întreaga noastră atenție, deoarece este un obiect finit, și, prin urmare, intrinsec nepotrivit pentru a absorbi întreaga atenție a unui suflet uman. Pentru a evita neînțelegerile, trebuie să fac câteva distincții. Cauza noastră este, cred eu, cât poate fi o cauză umană de justă, și prin urmare, cred că este o datorie să participăm la acest război. Și fiecare datorie este și o datorie religioasă, iar obligația noastră de a ne îndeplini orice datorie este, prin urmare, absolută. Astfel, am putea avea datoria de a salva un om de la înec, și, probabil, dacă trăim pe un țărm periculos, să învățăm să salvăm vieți, astfel încât să fim gata pentru a salva un om de la înec atunci când va fi nevoie. Poate fi de datoria noastră să ne pierdem propria viață salvându-l. Dar dacă cineva s-ar dedica salvării de vieți în sensul de a-i acorda atenția sa totală – astfel încât să nu se gândească și să nu vorbească despre nimic altceva și să ceară încetarea tuturor celorlalte activități umane până când toată lumea va fi învățat să înoate – atunci acesta ar fi un monomaniac.
Salvarea oamenilor de la înec este, așadar, o datorie pentru care merită să murim, dar nu una pentru care merită să trăim. Mi se pare că toate îndatoririle politice (printre care se numără și îndatoririle militare) sunt de acest gen. Un om poate fi nevoit să moară pentru țară: dar nici un om nu trebuie, în niciun sens exclusiv, să trăiască pentru țara sa. Cel care se predă fără rezerve pretențiilor temporale ale unei națiuni, ale unui partid sau ale unei clase, îi dă Cezarului ceea ce, dintre toate lucrurile, aparține cel mai categoric lui Dumnezeu: pe el însuși. Dintr-un motiv foarte diferit, religia nu poate ocupa întreaga viață în sensul excluderii tuturor activităților noastre naturale. Căci, desigur, într-un anumit sens, trebuie să ne ocupe întreaga viață. Nu se pune problema unui compromis între cerințele lui Dumnezeu și cerințele culturii, sau politicii, sau orice altceva. Cerința lui Dumnezeu este infinită și inexorabilă. Puteți să o refuzați: sau puteți începe să încercați să o împliniți. Nu există cale de mijloc.
Cu toate acestea, este clar că creștinismul nu exclude niciuna dintre activitățile umane obișnuite. Sfântul Pavel le spune oamenilor sa își vadă mai departe de slujbele lor. El presupune chiar că creștinii pot merge la petreceri și, mai mult, la petreceri date de păgâni. Domnul nostru participă la o nuntă și le oferă nuntașilor un vin miraculos. Sub egida Bisericii Sale și în veacurile cele mai creștine, învățătura și artele înfloresc. Soluția acestui paradox vă este, desigur, cunoscută. „Fie că mâncați, fie că beți, sau orice altceva faceți, faceți totul spre slava lui Dumnezeu.” Toate activitățile noastre pur și simplu naturale vor fi acceptate, dacă sunt oferite lui Dumnezeu, chiar și cele mai umile: și toate, chiar și cele mai nobile, vor fi păcătoase dacă nu sunt. Creștinismul nu înlocuiește pur și simplu viața noastră naturală și îi substituie una nouă: este mai degrabă o nouă organizare care exploatează, pentru propriile sale scopuri supranaturale, aceste materiale naturale.
Fără îndoială, într-o anumită situație, cere abandonarea unora sau a tuturor preocupărilor noastre pur umane: este mai bine să fim mântuiți cu un ochi, decât, doi având, să fim aruncați în Gheena. Dar face acest lucru, într-un fel, per accidens – pentru că, în acele circumstanțe speciale, a încetat să mai fie posibil să se practice această activitate sau acea activitate spre slava lui Dumnezeu. Nu există niciun conflict esențial între viața spirituală și activitățile umane ca atare. Astfel, omniprezența ascultării de Dumnezeu în viața creștinului este, într-un fel, analogă cu omniprezența lui Dumnezeu în spațiu. Dumnezeu nu umple spațiul așa cum îl umple un trup, în sensul în care părți ale Lui s-ar afla în diferite părți ale spațiului, excluzând alte obiecte din ele. Cu toate acestea, El este pretutindeni – total prezent în fiecare punct al spațiului – potrivit bunilor teologi. Acum suntem în măsură să răspundem opiniei potrivit căreia cultura umană este o frivolitate de neiertat din partea creaturilor încărcate cu responsabilități atât de îngrozitoare ca noi. Resping instantaneu o idee care persistă în mintea unor oameni moderni, potrivit căreia activitățile culturale sunt de sine stătătoare spirituale și meritorii – ca și cum savanții și poeții ar fi intrinsec mai plăcuți lui Dumnezeu decât măturătorii și coșarii. Cred că Matthew Arnold a fost cel care a folosit pentru prima dată cuvântul englezesc „spiritual” în sensul geistlich-ului german, și astfel a inaugurat această eroare, cea mai periculoasă și mai anti-creștină. Să o ștergem pentru totdeauna din mințile noastre. Lucrarea unui Beethoven și lucrarea unui servitoare devin spirituale exact cu aceeași condiție, aceea de a fi oferite lui Dumnezeu, de a fi făcute cu umilință „ca și cum ar fi făcute către Domnul”. Acest lucru nu înseamnă, desigur, că este pentru oricine o simplă chestiune de dat cu banul dacă ar trebui să măture sau să compună simfonii. O cârtiță trebuie să sape spre slava lui Dumnezeu și un cocoș trebuie să cânte. Suntem mădulare ale unui singur corp, dar mădulare diferențiate, fiecare cu propria vocație. Educația unui om, talentele sale, circumstanțele sale, sunt de obicei un indice tolerabil al vocației sale. Dacă părinții noștri ne-au trimis la Oxford, dacă țara noastră ne permite să rămânem acolo, aceasta este o dovadă prima facie că viața pe care noi, în orice caz, o putem duce cel mai bine în prezent spre slava lui Dumnezeu este viața dedicată învățăturii.
Trăind acest fel de viață spre slava lui Dumnezeu, nu mă refer, desigur, la nici o tentativă de a face ca investigațiile noastre intelectuale să ducă la concluzii edificatoare. Aceasta ar însemna, după cum spune Bacon, a oferi autorului de adevăr sacrificiul necurat al unei minciuni. Mă refer la căutarea cunoașterii și a frumuseții, pentru ele însele, dar într-un sens care nu exclude ființa lor de dragul lui Dumnezeu. Apetitul pentru aceste lucruri există în mintea omenească, iar Dumnezeu nu face nici un apetit în zadar. Prin urmare, putem urmări cunoașterea în sine și frumusețea, pentru sine, cu certitudinea că, făcând acest lucru, fie avansăm noi înșine către viziunea lui Dumnezeu, fie îi ajutăm indirect pe alții să facă acest lucru.
Smerenia, nu mai puțin decât apetitul, ne încurajează să ne concentrăm pur și simplu asupra cunoașterii sau frumuseții, fără să ne preocupăm prea mult cu relevanța lor finală pentru viziunea lui Dumnezeu. Această relevanță poate că nu ne-a fost destinată nouă, ci celor mai buni decât noi– acei oamenii care vin după și găsesc semnificația spirituală a ceea ce am dezgropat în ascultare oarbă și umilă față de vocația noastră. Acesta este argumentul teleologic conform căruia existența impulsului și a facultății dovedesc că ele trebuie să aibă o funcție adecvată în schema lui Dumnezeu – argumentul prin care Toma d’Aquino conchide că sexualitatea ar fi existat chiar și fără cădere. Soliditatea argumentului, în ceea ce privește cultura, este confirmată de experiență. Viața intelectuală nu este singurul drum către Dumnezeu, nici cel mai sigur, dar considerăm că este un drum și poate fi drumul destinat nouă. Desigur, va fi astfel atât timp cât păstrăm impulsul pur și dezinteresat. Aceasta este marea dificultate. După cum spune autorul Theologia Germanicai, putem ajunge să iubim cunoașterea – cunoașterea noastră – mai mult decât lucrul cunoscut: să ne bucurăm nu în exercitarea talentelor noastre, ci în faptul că ele sunt ale noastre, sau chiar de reputația pe care ne-o aduc. Fiecare succes în viața savantului crește acest pericol. Dacă devine irezistibil, el trebuie să renunțe la munca sa academică. Și așa a sosit timpul pentru smulgerea ochiului drept.
Aceasta este natura esențială a vieții de învățat așa cum o văd eu. Dar are valori indirecte care sunt deosebit de importante în ziua de azi. Dacă toată lumea ar fi creștină, s-ar putea să nu conteze dacă am fi cu toții needucați. Dar, așa cum este lumea, o viață culturală va exista în afara Bisericii, indiferent dacă există sau nu în interiorul ei. Să fi ignorant și simplu acum – să nu poți întâlni dușmanii pe terenul lor – ar însemna să ne aruncăm armele și să-i trădăm pe frații noștri needucați care, afară de Dumnezeu, nu au altă apărare decât noi împotriva atacurilor intelectuale ale păgânilor. Filosofia bună trebuie să existe, dacă nu dintr-un alt motiv, măcar pentru că filosofia proastă trebuie să primească un răspuns. Intelectul rece trebuie să lucreze nu numai împotriva intelectului rece de cealaltă parte, ci împotriva misticismelor păgâne tulburi care neagă total intelectul.
Mai presus de toate, poate că avem nevoie de o cunoaștere intimă a trecutului. Nu că trecutul ar avea vreo magie în el, ci pentru că nu putem studia viitorul și totuși avem nevoie de ceva cu care să comparăm prezentul, pentru a ne reaminti că atât de mult din ceea ce pare sigur pentru cei needucați este doar o modă temporară. Un om care a trăit în multe locuri nu este probabil să fie înșelat de erorile locale ale satului său natal: savantul a trăit multe epoci diferite și este, prin urmare, într-o oarecare măsură imun, la marea cascadă a prostiilor care se revarsă din presă și microfonul propriei vârste. Atunci viața de învățat este, pentru unii, o datorie. În momentul de față se pare că este datoria voastră. Sunt conștient de faptul că poate părea că există o discrepanță aproape comică între problemele pe care le-am ridicat și sarcina imediată la care ați putea fi încadrați, cum ar fi legile anglo-saxone privind sunetul sau formulele chimice. Dar există un șoc similar care ne așteaptă în fiecare vocație – un tânăr preot se trezește implicat în gustările corului și un tânăr subaltern în contabilizarea borcanelor cu gem. Este bine că trebuie să fie așa. Asta îi elimină pe cei vanitoși și îi păstrează pe cei care sunt atât umili cât și stoici. Nu trebuie să pierdem nici un fel de simpatie pe acest tip de dificultate.
Dar dificultatea particulară pe care v-o impune războiul este o alta: și aș repeta din nou, ceea ce am spus într-o formă sau alta încă de când am început – nu vă lăsați nervii și emoțiile să vă facă să vă gândiți că situația voastră actuală este mai anormală decât este în realitate. Poate că ar putea fi util să menționăm cele trei exerciții mentale care pot servi drept apărare împotriva celor trei dușmani pe care războiul îi ridică împotriva savantului. Primul dușman este entuziasmul – tendința de a gândi și simți despre război atunci când intenționam să ne gândim la munca noastră. Cea mai bună apărare este o recunoaștere a faptului că, în acest sens, ca în orice altceva, războiul nu a ridicat cu adevărat un nou inamic, ci doar a agravat unul vechi. Există întotdeauna o mulțime de rivali în competiție cu munca noastră. Fie ne îndrăgostim mereu, fie ne certăm, căutăm locuri de muncă sau ne temem să le pierdem, ne îmbolnăvim și ne revenim, urmărim treburile publice. Dacă e după noi, vom aștepta întotdeauna să se termine o distragere a atenției sau alta înainte de a ne apuca cu adevărat de munca noastră. Singurii oameni care realizează multe sunt cei care își doresc cunoștințe atât de mult încât le caută cât timp condițiile sunt încă nefavorabile. Condițiile favorabile nu vin niciodată. Există, desigur, momente în care presiunea entuziasmului este atât de mare încât nici un autocontrol supraomenesc nu ar putea să-i reziste. Ele vin atât în vreme de război, cât și de pace. Trebuie să facem ce putem mai bine.
Al doilea dușman este frustrarea – sentimentul că nu vom avea timp să terminăm. Dacă vă spun că nimeni nu are timp să termine, că cea mai lungă viață umană lasă un om, în orice ramură a învățăturii, un începător, vi se va părea că spun ceva destul de academic și teoretic. Ați fi surprinși dacă ați ști cât de curând începi să simți scurtimea frânghiei: de câte lucruri, chiar și în mijlocul vieții, ne lăsăm spunând „Nu ai timp pentru asta”, „E prea târziu acum” și „Nu e pentru mine”. Dar Natura însăși îți interzice să împărtășești această experiență. O atitudine mai creștină, care poate fi atinsă la orice vârstă, este aceea de a lăsa futilitatea în mâinile lui Dumnezeu. Niciodată, în pace sau război, să nu-ți încredințezi virtutea sau fericirea în viitor. Munca fericită este cel mai bine făcută de omul care nu își ia planurile pe termen lung prea în serios și lucrează de la o clipă la alta „ca pentru Domnul”. Suntem încurajați să cerem doar pâinea noastră cea de toate zilele. Prezentul este singurul moment în care orice datorie poate fi împlinită sau orice har primit.
Al treilea dușman este frica. Războiul ne amenință cu moartea și cu durerea. Niciun om – și mai ales nici un creștin care își amintește de Ghetsimani – nu trebuie să încerce să ajungă la o indiferență stoică față de aceste lucruri: dar putem să ne ferim de iluziile imaginației. Ne gândim la străzile Varșoviei și comparăm decesele suferite acolo cu această abstracțiune numită Viață. Dar nu se pune problema de moarte sau de viață pentru niciunul dintre noi; doar o chestiune de această moarte sau cealaltă – de un glonț de mitralieră acum sau de un cancer patruzeci de ani mai târziu. Ce-i face războiul, morții? Cu siguranță nu o face mai frecventă; 100% dintre noi mor, iar procentul nu poate fi majorat. Creează mai multe decese timpurii; dar mi-e greu să cred că de asta ne temem. Cu siguranță, când va veni momentul, nu va conta prea mult câți ani avem în spate. Ne crește șansa unei morți dureroase? Mă îndoiesc. Din câte pot vedea, ceea ce numim moarte naturală este de obicei precedată de suferință; iar un câmp de luptă este unul dintre puținele locuri în care cineva are o perspectivă rezonabilă de a muri fără nicio durere. Ne scade șansele de a muri împăcați cu Dumnezeu? Nu-mi vine să cred. Dacă slujirea activă nu convinge un om să se pregătească pentru moarte, ce înlănțuire imaginabilă a împrejurărilor ar face-o? Cu toate acestea, războiul face ceva pentru moarte. Ne obligă să ne amintim de ea. Singurul motiv pentru care cancerul la șaizeci sau paralizia la șaptezeci și cinci nu ne deranjează este pentru că uităm de ele. Războiul face ca moartea să fie reală pentru noi: și aceasta ar fi fost considerată ca fiind una dintre binecuvântările sale de către majoritatea marilor creștini din trecut. Ei credeau că este bine pentru noi să fim întotdeauna conștienți de viața noastră muritoare. Înclin să cred că au avut dreptate.
Toată viața animală din noi, toate schemele fericirii care s-au centrat pe această lume, au fost întotdeauna sortite unei frustrări finale. În vremurile obișnuite, numai un om înțelept își poate da seama de acest lucru. Acum, și cei mai proști dintre noi știu. Vedem în mod inconfundabil genul de univers în care am trăit tot timpul și trebuie să ne împăcăm cu el. Dacă am nutrit speranțe necreștine nebunești despre cultura umană, acum sunt spulberate. Dacă credeam că urmează să clădim un cer pe pământ, dacă căutam ceva care să transforme lumea prezentă dintr-un loc de pelerinaj într-un oraș permanent care să satisfacă sufletul omului, suntem deziluzionați și nu o clipă prea curând. Dar dacă ne-am gândit că pentru unele suflete, și la un moment dat, viața de învățat, oferită cu umilință lui Dumnezeu, a fost, în felul ei neînsemnat, una dintre abordările desemnate ale realității Divine și ale frumuseții Divine de care sperăm să ne bucurăm în continuare, putem continua să gândim așa mai departe.