Problema cu Adevăratul Eu

Potrivit unui sondaj Gallup, procentul populației americane care se „identifică” drept LGBTQ+ s-a dublat față de acum zece ani, iar acum se situează la 7,1%. Printre cohortele cele mai tinere chestionate, acesta a fost de peste 20 la sută.

Nu există o expresie mai trădătoare în lexiconul modern decât „se identifică ca”, care favorizează în mod inerent sentimentele asupra faptelor. Mă pot identifica ca o persoană de treabă, dar asta nu înseamnă că sunt o persoană de treabă. Într-adevăr, dacă majoritatea oamenilor care mă întâlnesc mă găsesc abominabil, autoidentificarea mea ca o persoană de treabă nu înseamnă nimic altceva decât (dacă cred cu adevărat) că mă amăgesc.

A-i întreba pe oameni cu ce se identifică este consecința naturală a ceea ce s-ar putea numi psihologia și filosofia adevăratului Eu. Adevăratul eu nu are nimic de-a face cu simplul eu exterior, acel eu pe care alți oameni îl percep prin comportamentul, manierele, conversația mea etc. Adevăratul eu este un soi de homunculus care trăiește în interiorul eului meu aparent, care își păstrează nevinovăția indiferent de ceea ce ar putea spune sau face aparentul eu. Aceasta este o concepție psihologică și filosofică foarte eliberatoare despre viața umană, deoarece înseamnă că o persoană își poate păstra credința în bunătatea sa fundamentală în timp ce se comportă îngrozitor – așa cum majoritatea dintre noi suntem în mod natural înclinați să facem din când în când.

Din cauza adevăratului Eu, de câte ori nu mi-a spus câte un ucigaș sadic că, „în realitate”, el este o persoană bună și generoasă. O mamă al cărei copil tocmai fusese prins furând pentru a 250-a oară a spus la radio că fiul ei era un băiat bun, „în realitate”. Nu băiatul adevărat, real, a fost cel care a pătruns în case, provocând suferință multor oameni, ci cel cu zâmbetul obraznic sau vreo altă caracteristică de felul acesta.

În toate acestea, vedem efectul cultural nefast al răspândirii psihoterapiei, căutarea esenței interioare a unei persoane și explicarea comportamentului rău și ale necazurilor actuale pe baza traumelor din trecut. Odată ce comoara psihologică îngropată va fi găsită, totul va fi bine.

Multiculturalismul – ca ideologie, nu ca fapt – este un alt promotor, apologet și raționalizator al comportamentului rău. Tot ce trebuie să spui pentru a-ți scuza comportamentul rău este că face parte din cultura ta. Din moment ce nu există nici o modalitate de a clasifica culturile, toate fiind egale, comportamentul tău este plasat dincolo de critică. Și, desigur, dacă trebuie să accepți necritic culturile altor oameni, alți oameni trebuie să accepte necritic ceea ce tu pretinzi a fi cultura ta.

Toată lumea știe că se schimbă culturile, dar aproape orice comportament de masă se încadrează în curând sub rubrica culturii. Am fost cândva corespondentul de facto al vulgarității la un ziar britanic care nu era în sine total străin de farmecele vulgarității, dar care simultan tuna și fulgera împotriva vulgarității în alții. Ziarul mă trimitea oriunde se adunau tinerii britanici și se comportau în mod vulgar, așa că eram răsfățați în alegerile noastre, britanicii nefiind doar vulgari, ci vulgari în mod militant, ca și cum vulgaritatea ar fi o ideologie.

Ziarul m-a trimis la Ibiza, la vremea respectivă un focar de vulgaritate a tinerilor britanici. Aleea ginului a lui Hogarth este o ceremonie japoneză de ceai prin comparație cu ceea ce am văzut acolo, și în curând a devenit clar că oamenii implicați erau mândri să se comporte în modul în care o făceau. Nu se punea problema că nu știau mai bine; ci că știau binele și voiau să îl încalce cât de complet puteau. Într-adevăr, voiau ca fotograful care mă însoțea să îi surprindă în cele mai obscene ipostaze posibile, astfel încât milioane de oameni să îi poată vedea în felul acesta.

Unii antropologi obișnuiau să împartă societățile în societăți de vinovăție și societăți de rușine: în primele, un sentiment interior al păcatului era cel care îi ținea pe oameni pe drumul drept și îngust, în ultimele teama de a părea că au încălcat regulile sociale în ochii familiei, vecinilor etc., era cea care îi ținea pe drumul îngust și drept. În Ibiza mi-am dat seama că avem nevoie de o a treia categorie a societății: cea care nu resimte nici vinovăția, nici rușinea.

Când am reușit să găsesc în Ibiza pe cineva care nu era încă suficient de beat, astfel că încă mai putea vorbi cât de cât coerent, l-am întrebat ce crede că gândesc locuitorii din Ibiza despre comportamentul tinerilor britanici. Nu era o chestiune la care să se fi gândit prea mult pentru că că era absolut nenecesar să se gândească la așa ceva. La urma urmei, comportamentul tinerilor britanici era cultura lor și, prin urmare, dincolo de orice critică. Din ce punct de vedere cultural arhimedean ar putea cineva să-i critice? Prin urmare, era de datoria oamenilor din Ibiza să suporte un comportament pe care l-ar fi putut găsi dezgustător. În plus, economia lor era dependentă de acest lucru și, prin urmare, orice critică din partea lor ar fi fost ipocrită.

Sub influența acestei școli de gândire, toți au devenit relativiști, cu excepția situației în care critică comportamentul altora, caz în care dintr-o dată își face iar apariția un standard moral obiectiv. Când este criticat, el se apără prin intermediul relativismului; dar când dezaprobă ceva, el devine la fel de rigid ca orice puritan. 

De aceea imoralitatea și puritanismul coexistă în societățile noastre, nu atât în echilibru, cât mai degrabă într-un balans violent. Reprobăm pedofilia, dar sexualizăm copiii de la o vârstă fragedă. Cerem oamenilor să aibă grijă ce vorbesc, în vreme ce limbajul comun al discuțiilor și disputelor implică cel mai josnic abuz. Cer libertatea de a mă exprima, dar să taci dacă ceea ce spui mă jignește.

„Identificarea ca” este o expresie care poate fi folosită numai într-o societate a egoismului în masă, în care sinele este un obiect al auto-idolatriei. Oamenii – doar unii oameni, încă – cer ca alții să se refere la ei prin pronumele pe care le-au ales. 

Nu știu nimic despre China, dar mă îndoiesc că se întâmplă ceva similar și acolo.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.

Sursă: https://www.takimag.com/article/the-fallacy-of-the-real-me/