Ce este iconografia ortodoxă

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre…” (Rom 12:2)

Religia lui Hristos este revelația, de către El, a adevărului. Și acest adevăr este cunoașterea adevăratului Dumnezeu și a lumii duhovnicești. Dar lumea duhovnicească nu este ceea ce oamenii obișnuiau – și încă obișnuiesc – să numească „duhovnicesc”.

Hristos numește religia Sa „vin nou” și „pâinea care s-a coborât din Cer”. Apostolul Pavel spune: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Într-o religie ca aceasta, una care îl transformă pe credincios într-un om nou, „totul este „nou”. Deci, în mod similar, arta care a luat treptat formă din duhul acestei religii, și pe care a creat-o pentru a-i exprima Tainele, este o artă „nouă”, una diferită de orice altceva, la fel cum religia lui Hristos nu este ca oricare alta, în ciuda a ceea ce vor spune cei care au ochi numai pentru anumite detalii exterioare lipsite de sens.

Arhitectura acestei religii, muzica ei, pictura ei, poezia sa sacră, în măsura în care folosesc medii materiale, hrănesc cu duh sufletele credincioșilor. Lucrările produse în aceste medii sunt ca niște pași care îi conduc de pe pământ până la cer, de la această stare pământească și temporară la ceea ce este ceresc și etern. Acest proces se întâmplă în măsura în care permite natura umană.

Din acest motiv, artele Bisericii sunt anagogice, adică înalță fenomenele naturale și le supun „frumoasei transformării”. Ele se mai numesc și arte „liturgice”, pentru că prin ele omul gustă esența liturghiei prin care se închină lui Dumnezeu și prin care omul devine asemenea Oștirilor Cerești și ajunge să perceapă viața nemuritoare.

Pictura liturgică ecleziastică, pictura închinării, s-a format mai mult decât oriunde în Bizanț, unde a rămas Chivotul mistic al religiei lui Hristos și s-a numit hagiografie sau pictură sacră. Ca și în cazul celorlalte arte ale Bisericii, scopul hagiografiei nu este de a conferi plăcere simțului nostru trupesc al vederii, ci de a-l transforma într-un sens duhovnicesc, astfel încât în lucrurile vizibile ale acestei lumi să putem vedea ceea ce transcende această lume.

Prin urmare, această artă nu este teatral iluzionistă. Arta iluzionistă a luat ființă în Italia în timpul așa-numitei Renașteri, pentru că această artă era expresia unui creștinism care, deformat de filosofie, devenise o formă materialistă, lumească de cunoaștere, și a Bisericii occidentale, care devenise un sistem lumesc. Și așa cum teologia a venit pe urma filosofiei anticilor – tot așa și pictura care exprima această teologie a venit pe urma artei idolatrilor antici. Perioada este bine denumită Renaștere, deoarece, ca să spunem adevărul, nu a fost mai mult decât o renaștere a modului antic lumesc de gândire, care a aparținut lumii păgâne.

Dar, așa cum acei teologi se învârteau în mlaștina alunecoasă a filosofiei și nu erau în măsură să guste și să înțeleagă apa proaspătă și limpede a Evangheliei, „scoasă din puțul vieții veșnice”, tot așa și pictorii care au creat Renașterea nu au fost în măsură să înțeleagă profunzimea mistică a iconografiei liturgice răsăritene, arta sacră a Bizanțului. Și așa cum teologii credeau că pot desăvârși religia lui Hristos prin filosofie, deoarece le părea prea simplă, ei nefiind în măsură să pătrundă în adâncurile acelei simplități dumnezeiești; tot astfel, pictorii credeau ca desăvârșesc arta liturgică, mai simplu numită bizantină, făcând-o „mai naturală”.

Așa că s-au apucat de treabă, copiind ceea ce era natural – fețe, haine, clădiri, peisaje, toate așa cum apar în mod natural – creând o iconografie cu același raționalism cu care teologii doreau să creeze o teologie. Dar tipul de teologie pe care îl poți scoate din raționalism este similar cu tipul de iconografie religioasă pe care îl poți scoate din copierea naturii.

De aceea lucrările lor nu au nicio Taină, niciun caracter duhovnicesc real. Înțelegeți că aveți în fața voastră niște oameni care pozează în sfinți – nu sfinți adevărați. Uitați-vă la diferitele imagini cu Maica Domnului, „Madonele” care pozează ipocrit, și cele cu lacrimi în ochi, plângând, care sunt încă și mai false! Leșuri și idoli pentru oameni superficiali! Poporul nostru, care timp de secole a primit o mare și profundă hrană din religia lui Hristos, chiar dacă la exterior pare needucat, numește o femeie care pretinde a fi respectabilă, dar care nu este cu adevărat, o Frankopanayhia, o „Fecioară francă”, făcând astfel o distincție clară între „Fecioara francă” și adevărata Fecioară, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru, austera Odogitria, Cea „mai cinsitită decât Heruvimii, și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Cu alte cuvinte, în cel mai simplu mod posibil, ei fac o distincție clară și ordonată între arta lumii și arta care aparține închinării.

Pictorii religioși occidentali care doreau să descrie viziunile supranaturale ale religiei au luat ca modele anumite fenomene naturale – nori, apusuri de soare, lună, soarele cu razele sale. Prin intermediul acestor lucruri au încercat să înfățișeze slava cerească și lumea nemuririi, numind „duhovnicești” anumite lucruri care sunt doar sentimentale, emoționale, și deloc duhovnicești.

În zadar, însă. Pentru că binecuvântarea celeilalte vieți nu este o continuare a fericirii emoționale a acestei lumi și nici nu are vreo legătură cu satisfacția de care se bucură simțurile în această viață. Apostolul Pavel, vorbind despre lucrurile bune ale binecuvântării care va veni, spune că ele sunt de așa natură încât „ ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”.

Atunci, cum poate acea lume, care se află dincolo de tot ceea ce poate înțelege un om cu simțurile sale – cum poate fi portretizată ea printr-o artă care este „naturală” și care face apel la simțuri? Cum poti picta „ceea ce transcende natura si transcende simțurile”?

Desigur, omul va lua elemente din lumea perceptibilă, „de dragul simțurilor”, dar pentru a putea exprima ceea ce depășește simțurile ” el trebuie să dematerializeze aceste elemente, trebuie să le ridice pe un plan mai înalt, trebuie să le transmute din ceea ce este trupesc în ceea ce este duhovnicesc, la fel cum credința transmută sentimentele omului, făcându-le, din sentimente trupești, în unele duhovnicești. „Am văzut”, spune Sfântul Ioan Scărarul, oameni dedați cu pasiune iubirii trupești, dar când au primit Lumina și au luat calea lui Hristos, această înverșunată patimă trupească s-a transformat în ei, cu har dumnezeiesc, într-o mare dragoste față de Domnul”.

Astfel, chiar și elementele materiale pe care iconografia bizantină le-a luat din lumea simțurilor au fost transmutate supranatural în lucruri duhovnicești și, din moment ce au trecut prin sufletul curat al unui om care a trăit întru Hristos, ca aurul prin focul unui rafinar, ele exprimă, pe cât posibil pentru un om care are un trup material, acele lucruri pe care „ ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, după spusele  Apostolului Pavel.

Frumusețea artei liturgice nu este o frumusețe trupească, ci o frumusețe duhovnicească. De aceea, oricine judecă această artă după standardele lumești spune că figurile din pictura sacră bizantină sunt urâte și respingătoare, în timp ce pentru unii dintre credincioși posedă frumusețea spiritului, care se cheamă „frumoasa transformare”.

Apostolul Pavel spune: „Noi (cei care predicăm Evanghelia și trăim întru Hristos) suntem… o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă.”

Iar preafericitul și sfințitul Sf. Ioan Scărarul spune: „Era un ascet care, ori de câte ori se întâmpla să vadă o persoană frumoasă, fie ea bărbat sau femeie, îl slăvea pe Creatorul acelei persoane din toată inima lui și, dintr-o simplă privire, dragostea lui pentru Dumnezeu izvora din nou și revărsa în sânul său un izvor de lacrimi. Vederea acestui lucru e de mirare, căci iată cum pentru acest om ceea ce ar fi corupt sufletul altuia devenise la el un motiv de cununi și de ridicare deasupra naturii. Cine percepe frumusețea în acest mod este deja incoruptibil, chiar înainte ca morții să învie în Învierea cea mare”.

Sursă: http://orthodoxinfo.com/general/kontoglou_iconography.aspx