Diferențele dintre arta catolică și iconografia ortodoxă

În calitate de iconograf ortodox, aș dori să pun în discuție de ce arta religioasă care vine din societățile laice occidentale caută pur și simplu să înfățișeze imagini ale lui Hristos, a Fecioarei Maria, Teotokos și a sfinților Săi ca pe niște ființe naturaliste, lipsite de orice demnitate specială sau divinitate, reprezentarea de către ei a acestor sfinți bărbați și femei trădând ignoranța față de adevărata teologie și față de ceea ce este cu adevărat arta creștină și modul în care aceasta este realizată.

Aceste lucrări laice ale unor oameni precum artistul german Mathias Grunewald [1475-1528], au zugrăvit imagini ale lui Iisus Hristos și ale Teotokosului, într-un mod atât de naturalist, încât suferă de lipsa oricărui fel de spiritualitate, [folosesc „spiritual” în sensul ortodox, duhovnicesc al cuvântului], neavând nici o sfințenie și nici un har.

Acolo corpurile nu sunt transfigurate așa cum se întâmplă în iconografia ortodoxă, ci sunt pur și simplu pictate într-o formă pur umană, plăcută din punct de vedere estetic, adesea până la limita repulsiei, […] în timp ce, așa cum spune Kontoglou,

„Arta liturgică, pe de altă parte, are un caracter spiritual, simbolic și supranatural.”  

„Arta ecleziastică a Bisericii Ortodoxe nu se străduiește să ne încânte simțurile, ci mai degrabă să ne sfințească simțurile oferindu-ne aceeași hrană sfințită la care participăm în timpul sfintelor noastre slujbe. Această hrană ne este dată prin imnologie, iconografie, arhitectură și chiar prin arta ustensilelor sacre, a veșmintelor și a oricărui alt obiect creat de om în templu. Toate acestea, cu caracterul lor reverențios și înălțător, conlucrează în scopul de a ridica sufletele credincioșilor la slavă și mulțumire, dar nu în maniera estetică pe care o deservește arta laică. Este, mai degrabă, realizată într-un mod cu totul diferit, un mod care este în sine duhovnicesc.”

Cu toate acestea, plăcerea simțurilor nu este întotdeauna ceea ce artistul laic se străduiește să obțină. Adesea, ei vor crea artă care este coruptibilă și vulgară de dragul de a șoca. Arta seculară trezește emoțiile, stimulează simțurile și pasiunile, cum ar fi furia, sau invidia sau desfrâul. Se poate, de asemenea, să trezească groaza. Poate fi respingătoare. A fi respingător nu înseamnă întotdeauna a provoca o stare de spaimă. Poate fi respingătoare în sensul că este o minciună, o minciună prezentată drept adevăr, o minciună a cărei lipsă de autenticitate numai diavolul o poate masca, pentru a-l înșela și a-l prinde pe ignorant în plasa sa rușinoasă, și prin minciuna sa creează un Hristos fals, cu o doctrină falsă, care creează o biserică falsă,  care amenință să-i aducă pe oameni într-o stare de osândă.

Poate fi chiar frumoasă din punct de vedere fizic, dar această frumusețe este superficială. Frumusețea fizică pe care o aduce arta occidentală nu este frumusețea interioară profundă care pătrunde în suflet și distruge patimile, prin harul lui Dumnezeu. O frumusețe edifică, întărește și smerește, cealaltă frumusețe este ca o femeie seducătoare, care distruge sufletul și îmbie la păcat, către desfrâul distructiv. O altă diferență între frumusețea lumească și frumusețea interioară a lui Dumnezeu, adică harul Său, este diferența dintre excitarea emoțiilor care vine din arta laică și frumusețea ecleziastică care vine din iconografie. Pe măsură ce laicul induce emoția umană care este temporară și adesea înșelătoare și greșit înțeleasă, arta bisericii aduce pocăință. Domnul Kontoglou ne dă aceste exemple simple:

„Sunt emoționat la teatru; Sunt smerit în biserică”. Confuzia acestor două sentimente (adică a profanului și a sacrului, a celor lumești și a celor religioase] este cauza confuziei lumii și a spectacolului cu liturghia, o confuzie a rațiunii datorită căreia a fost introdusă în multe dintre biserici arta occidentală, care îi înfățișează pe sfinți ca pe niște oameni obișnuiți, pictată într-un stil naturalist și mai ales muzica corală occidentală, care nu numai că este străină de caracterul Ortodoxiei [grecești], ci este în sine lumească, teatrală, senzuală, romantică, neavând ce căuta în Biserică, și în special în Biserica Ortodoxă, unde totul are caracter liturgic”.

Tot de la Photios Kontoglou: „Operele de artă religioasă occidentală sunt emoționante și dramatice. Elementul dramatic este trupesc, chiar dacă este considerat a fi duhovnicesc. În icoana ortodoxă există elementul liturgic. Ori de câte ori elementul liturgic este prezent, acolo elementul dramatic și emoțional [sau trupesc] este neutralizat. În operele de artă religioasă occidentală nu există înălțare duhovnicească. Sfinții, Hristos, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu sunt pur și simplu oameni pictați din viață, oameni obișnuiți care-L înfățișează pe Hristos, pe Maica Precistă sau pe sfinți. La noi, iconograful nu este un pictor obișnuit ca în Occident; el are o slujbă specială [liturghie] de îndeplinit prin această artă, o slujbă duhovnicească [liturghie] și din acest motiv se numește „iconograf”.

II

Formele picturii religioase, cum ar fi Madonna Della Tenda, de Rafael [1483-1520] sau Nașterea lui Venus de Alessandro Botticelli [1444-1510] și, de asemenea, Madonna și Copilul, produsă de școala lui Alessandro Botticelli arată că a avea doar teme religioase nu înseamnă sfințenie. [Ei înfățișează un subiect religios, cum ar fi sfinții, în mod naturalist]. Ei nu arată că acești bărbați și femei sfinți au devenit sfinți. Îi arată pur și simplu în portret sau în formă de statuie, fără transfigurare, astfel încât adepții lor, laicii, să nu fie intimidați să atingă obiective mai înalte, să se străduiască pentru perfecțiune, astfel încât să poată continua să-și trăiască stilul de viață lumesc fără vinovăție sau amenințare. Văzând bărbați și femei, pictați naturalist, de către artiști seculari, ei nu văd nici o schimbare fizică. Fără nici o schimbare interioară, fără o transformare spirituală, nu poate exista o convertire exterioară și, prin urmare, ei nu pot vedea niciun motiv să se schimbe, fără să vadă, să înțeleagă sau să creadă cu adevărat că bărbații și femeile, deși doar umani, pot deveni sfinți, pot deveni ceva mai mare decât sinele lor obișnuit, fiind transformați de către Duhul Sfânt.

Ceea ce cred oamenii despre Sfânta Treime, Hristos, Sfânta Tradiție, Doctrina, Biserica Sa, Theotokos, chiar sfinții și îngerii, este văzut prin arta religioasă occidentală și, de altfel, și prin iconografia ortodoxă.

În Iconografie, pentru a prezenta o schimbare interioară, ființa corporală manifestă o schimbare exterioară. Prin această transfigurare, această întâmplare supranaturală, vedem sfințenia acestor bărbați și femei în icoanele lor și de altfel în toate icoanele.

Vedem nestricăciunea, nemurirea, pietatea, sfințenia, harul, virtutea, în locul patimilor și a stricăciunii. Aceasta fiind realizată prin mari lupte, cum ar fi rugăciunea intensă și postul, prin lupta cu și învingerea ispitei, prin respectarea strictă a poruncilor lui Dumnezeu, și prin ascultarea neclintită.

Ținând cont de faptul că arta occidentală își reflectă propria teologie, învațăm astfel că în teologia protestantă și romano-catolică omul este pedepsit pentru păcatul pe care l-a moștenit de la Adam. Hristos moare în locul nostru și suferă mânia lui Dumnezeu. Răstignirea lui Hristos este, prin urmare, înfățișată sub forma Mântuitorului în agonie.

În reprezentarea ortodoxă a răstignirii lui Hristos, El nu este pedepsit în locul nostru, ci este mai degrabă un emisar pentru neamul omenesc care îl învinge pe diavol, de la care Recuperează creația pe care o întoarce la Tatăl ca pe „Jertfa laudei”. In iconografia ortodoxă nu-L vedem niciodată pe Hristos sau pe sfinți în agonie, ci în pace interioara, pază și consolare.

Arta occidentală de astăzi este o reflecție a religiei occidentale de astăzi. Religia occidentală de astăzi este o reflectare a atitudinii lor cu privire la importanța lumii în religia de astăzi. Astfel, în Occident, oamenii s-au îndepărtat de scopul originar al credinței creștine; eliberarea lăuntrică de patimi se produce prin lupta cu Diavolul lor, pentru a birui păcatul, dar în locul bunăstării sufletului și a dobândirii Duhului Sfânt, ei se străduiesc să fie acceptați de lume, iar prosperitatea și plăcerea trupului au precedent. Astfel, în Occident, oamenii speră să evite vinovăția morală a păcatului, dacă nu prin fapte bune, atunci numai prin credință. Foarte des, arta lor religioasă îl arată pe omul empiric, uitând pietatea transmisă sfinților.

III

Artiștii occidentali îi înfățișează pe sfinți după propriile lor afinități sau după imaginația lor minimală și lumească, dar păcatul rămâne, lupta vitejească pentru sfințenie lipsește, nimic nu este edificator, în timp ce iconografia înfățișează lupta sfinților cu păcatul, biruința care a atins nestricăciunea și dumnezeirea, câștigarea cununii mântuirii.

Numai cei care au adoptat „credinţa care a fost dată sfinţilor” [Iuda 3:1], urmând o tradiție neîntreruptă, de doctrină adevărată, aceeași și ieri, și astăzi și în vecii vecilor, pot picta icoane, pentru că icoanele nu sunt doar inspiraționale și educative, ci sunt o reprezentare a adevăratei doctrine, o expresie a unei singure credințe și a unui singur botez. Credința nu înseamnă nimic dacă este o credință falsă. Dacă iconografia este Teologie, sau cum spunea Trubetskoi, „Teologie color”, atunci teologia falsă naște iconografie falsă. Reversul fiind, de asemenea, adevărat, reiese că cel sau cea care îmbrățișează doctrina falsă nu pot picta icoane. Ei pot încerca acest lucru, dar cea mai mare realizare a lor va rămâne numai o pseudo-reproducere. Ele pot fi exacte din punct de vedere tehnic și frumoase din punct de vedere estetic, dar nu vor fi pline de har și, în consecință, nu pot fi icoane, ci pictură religioasă. Iconografia trebuie să aibă două naturi, asemeni lui Hristos, una duhovnicească și una trupească. Cei cu doctrină falsă au doar trupescul. Logica este extrem de simplă.

Așadar, Răstignirea lui Grunewald reprezintă doar un cadavru bătut în cuie pe o cruce, o monstruozitate josnică și grotescă. Corpul și părțile sale sunt umflate și buhăite, în descompunere și picurând puroi. Mâinile și picioarele sunt răsucite în agonie. Picioarele sunt de două ori dimensiunea lor normală, și deformate. Întregul său corp este respingător și observarea lui provoacă groază. Sau, cum spune mai bine Photios Kontoglou:

„Întregul corp este o grămadă respingătoare de carne aflată în descompunerea finală, în care sângele coagulat și puroiul sunt gata să străpungă pielea uscată și să țâșnească. Coroana de spini, cu spinii lungi și tari, înconjoară capul diform, contribuind la efectul macabru. Dar nici crucea nu este făcută, ca de obicei, din două grinzi; ea, la rândul ei, este analoagă cu spectrul înspăimântător pe care îl poartă. Este alcătuită din ramurile tăiate în pripă ale unui copac sălbatic, noduros până la angoasă, la fel ca membrele cadavrului pe care îl susține…” 

În prezentarea Răstignirii de către Grunewald, el îi revelează privitorului că moartea lui Hristos imită moartea umană obișnuită. În acest tablou, nu există nici zidire, nici pace, nici pocăință, nicio speranță, ci doar disperare. Reprezintă opusul total a ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să devină om. Este pictată cu frică și consternare, fără nici un semn al darurilor lui Dumnezeu. Un fiu părăsit înfățișat într-o imagine a suferinței și a abandonului. Nu numai că nu este o pictură devoțională, ci este una satanică, care șterge orice urmă de speranță din sufletul creștin, așadar este o contradicție totală a mesajului Crucii. Grunewald îl înfățișează pe Hristos în acest fel, pentru că aceasta a fost credința sa, și deznădejdea sa.

Dl Kontoglou remarcă despre Răstignirea lui Grunewald: „ Se pare că Grunewald a folosit un cadavru dintr-o sală de curs de anatomie, sau dintr-un cimitir, ca model, pentru a-l putea portretiza în etapa finală a descompunerii. Nu avea conștiința că pictează marea Taină a Jertfei Fiului lui Dumnezeu sub forma unui om, așa cum ar fi făcut-o iconografii ortodocși. Pentru el, orice cadavru, chiar și cel al unui criminal, este capabil să-L înfățișeze pe Hristos cel răstignit. Cu alte cuvinte, el este interesat de aspectul exterior al cadavrului și mai departe nimic.”

Portretizarea lui „hristos”, acest anti-spiritualism, este un descendent al campo santo, a scheletelor, a mănăstirile trapiste macabre, reprezentarea celei de-a Doua Veniri, cum ar fi cea de pe Capela Sixtină a lui Michelangelo din Vatican, garguiele, adică statuile grotești ale Bisericii Notre Dame, toate produc o confuzie între sfinți și demoni.

În icoana devoțională, totul este ridicat din lume în reprezentarea ei. Figura în sine, iarba, stâncile, clădirile, copacii etc. Nimic într-o icoană nu este arătat într-o stare coruptibilă, ci într-o manieră supramundană. Hristos, în icoana Sa a răstignirii este arătat stând pe cruce. Nu se poate spune cu precizie dacă crucea Îl ține în brațe pe El sau dacă El ține Crucea. Orice suferință care S-a abătut asupra Lui este exprimată în icoană ca blândețe și iertare față de cei care au făcut rău trupului Său. Fața Lui este liniștită, umilă, plină de o bucurie întristată, o mostră a naturii pe care o vom avea odată ce ne-am câștigat mântuirea.

Photios Kontoglou: „Trupul răstignit nu este orișicine, ci este chiar Trupul Lui Dumnezeu-Om Însuși; de aceea, nu este un cadavru, ci mai degrabă incoruptibil pentru eternitate, și sursa vieții. Radiază nădejdea învierii. Domnul nu atârnă pe Cruce ca un tăvălug mizerabil, ci El este, mai degrabă, Cel care pare să sprijine Crucea. Mâinile Lui nu sunt chircite, pironite fiind pe Lemn, ci mai degrabă, El le întinde senin în implorare, în conformitate cu Troparul care spune: „Tu ai întins palmele Tale, și ai unit ceea ce înainte a fost despărțit, adică pe Dumnezeu și pe om.” 

Iconografia nu este „specială”, ca și cum ar fi una dintre multe alte talente „speciale”. Nu este o cărămidă într-un zid format din multe alte cărămizi care nu pot fi evidențiate, fiind asimilate într-o anumită obscuritate. Talente precum arta obișnuită sau capacitatea de a compune muzică, sau poezie, oricât de frumoase ar fi ele, sau chiar geniul pentru știință, provin dintr-o aptitudine naturală interioară, dar iconografia este un dar noetic, o chemare, dacă vreți, de la Dumnezeu către câțiva dintre aleșii Săi. Cineva nu se poate decide pur și simplu că el sau ea se „simte” mișcat emoțional să picteze icoane, nu pot alege acest drum doar pentru că au capacitatea sau aspirațiile artistice de a picta icoane, prin urmare, nu este suficient să ridice o pensulă, să exerseze câțiva ani și apoi să se numească iconograf. Nu este un subiect academic. Iconograful lucrează în contact direct cu Duhul Sfânt, cu sfinții și cu îngerii. Ce sarcină minunată, o sarcină înfricoșătoare și plină de smerenie! Unitatea dintre Dumnezeu și iconograf este rară și extra-obișnuită. Ideea că se poate deschide un „atelier” pentru a arăta oamenilor cum să picteze ei înșiși icoane este prezumțioasă.

În tabloul lui Hans Holbein cel Tânăr, Iisus în mormânt, ca și în Răstignirea lui Grunewald, nu vedem decât frică și anihilare. Moartea unui trup fără suflet. În Ortodoxie, preferăm să folosim termenul „adormire”, pentru că moartea este veșnică, un somn din care nu ne-am trezi niciodată, dar Hristos concordă moartea pe cruce, ceea ce înseamnă că „adormirea” noastră este temporară. Așa cum este temporar faptul că mergem la culcare noaptea și adormim. Ne trezim din nou nu numai la o nouă zi, ci la o viață nouă, în care nu mai există stricăciune sau moarte, așa cum ne arată iconografia.

În icoana ortodoxă a Răstignirii și a coborârii Sale de pe cruce, toate figurile, Hristos Însuși, Teotokosul și toți cei înfățișați au niște expresii minimale. Una dintre functiile principale ale icoanei nu este aceea de a afișa pasiunile, ci lipsa lor. Nu trebuie să fie ceva teatral și lumesc, ci umil și demn. Lipsa pasiunilor este calea spre mântuire.  

În ambele icoane, cea a Răstignirii și cea a Coborârii de pe Cruce, Hristos arată ca și cum S-ar putea ridica în orice moment. Văzându-L pe cruce este o întristare pentru credincioși, desigur, dar nu tristețea deznădejdii, care vine o dată cu moartea, ci cum spune Photios Kontoglou:

„… o întristare întru Hristos, care este necaz amestecat cu nădejde, și pe care Părinții o numesc ” plăcută întristare” sau „durere plină de bucurie”, o bucurie spirituală care izvorăște din doliu”.

Tot asa cum ne spune Sfântul Pavel, când zice: „când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea.” [Cor. 7:10]

Reprezentarea într-o icoană ortodoxă a Răstignirii, este purtătoare de speranță, ea aduce suflul răscumpării în sufletul creștin, căință, iertare de la Dumnezeu față de noi și păcatele noastre.

Există cei care au luat iconografia tradițională și au amestecat-o cu portretistica. Această corupere vine din influența occidentală. Este o pervertire a iconografiei care se numește „Iconografie în stil nou”. Există, de asemenea, căsătoria dintre iconografia tradițională și arta renașterii, de asemenea de influență occidentală, o vulgarizare cunoscută sub numele de „stil moale”. Ambele stiluri de „iconografie” servesc la a le face mai plăcute ochiului occidental, care nu vrea un Hristos critic, nici sfinți care arată că trebuie să ne luptăm de fapt pentru a câștiga Împărăția Cerurilor.

Sursă: https://www.traditionalbyzantineiconography.com/2017/11/09/on-the-differences-of-western-religious-art-and-orthodox-iconography/