Zece conservatori exemplari

Preferințele noastre politice se formează în moduri misterioase. „Când te-ai decis să devii conservator?” mă întreabă uneori oamenii. Dar nu m-am decis niciodată: m-am trezit un conservator, odată ce am început să reflectez asupra unor probleme. Alții se descoperă a fi liberali sau radicali, fără a fi în stare să dea socoteală pentru această înclinație. 

Ocazional, cu toate acestea, reușim să ne amintim o conversație, o carte, o întâlnire publică, o întâlnire întâmplătoare, o respingere, o oportunitate, un moment de reflecție solitară, sau exemplul unui bărbat sau al unei femei, care ne-a atras sau ne-a împins într-o anumită măsură spre o anumită viziune politică. Mă gândesc, de exemplu, la o duminică după-amiază în compania tatălui meu, odihnindu-mă pe un deal înalt deasupra morii satului, eu fiind doar un băiețel la vremea aceea. Stăteam așezați la umbra copacilor mari; și îmi amintesc cum mă gândeam la pacea și frumusețea scenei și asupra vârstei seculare a copacilor – și doream ca totul despre noi în acea zi să nu se schimbe niciodată. Acesta este impulsul conservator fundamental: dorul de ordine și permanență în persoană și în republică.

Sau îmi amintesc cum mergeam cu bunicul meu, un om pătrunzător și curajos, de-a lungul unei căi ferate tăiate printr-o morenă glaciară, vorbind despre istoria britanică – pentru că tocmai citisem Istoria Angliei pentru copii a lui Dickens. Acea comuniune cu un domn bătrân pe care l-am admirat la infinit și reflecțiile noastre din acea zi asupra trecutului viu s-au numărat printre influențele care m-au împiedicat să devin un evanghelist al Modernității.

Din nou, poate fi exemplul vreunui campion eminent ai lucrurilor permanente care să ne impresioneze: un om viu, poate, sau o figură de grandoare antică, care a trăit cu mult timp în urmă. Faptele sale ne modelează crezurile; și ne trezim aplicându-i convingerile și emulându-i politicile, în măsura în care este posibil, probabil într-o altă epocă și pe un alt tărâm.

Prin urmare, vă prezint în această zi, doamnelor și domnilor, scurte schițe a zece personalități cu o mentalitate conservatoare care au făcut mult pentru a-mi forma opiniile de-a lungul anilor. Nu sugerez că acestea zece sunt cele mai mari figuri turnate vreodată în matrița conservatoare, deși numele a doi sau trei dintre ei ar apărea pe aproape orice listă informată de mari apărători ai unei vechi ordini; includ doar anumite persoane publice sau formatori de idei care mi-au format mintea conservatoare. Bineinteles ca am fost influentat de alți o sută; dar cei pe care urmează să îi numesc au lucrat asupra imaginației mele destul de devreme – primii opt dintre ele, cel puțin. Mă abțin astăzi de la a include orice autori pe care i-am discutat în prelegerea mea anterioară pentru Heritage, „Zece cărți conservatoare”- ceea ce îi elimină din start atât pe Edmund Burke, cât și pe T. S. Eliot, oamenii cu care începe și respectiv, se termină cartea mea Mintea conservatoare. Probabil că toată lumea este de acord că Burke este cel mai mare dintre gânditorii conservatori; dar îl voi omite astăzi pentru că am scris și am spus deja atât de multe despre el, în ultimii treizeci și cinci de ani; și despre Eliot, de asemenea, am scris o carte voluminoasă.

Așadar, vă ofer astăzi zece conservatori exemplari, cu o mare diversitate de talente printre ei -cei mai recenți separați în timp cu mai mult de două mii de ani de la primul născut din rândurile lor. Ceea ce împărtășesc este o afecțiune pentru lucrurile permanente și curajul de a afirma că adevărul nu s-a născut ieri. Ei sunt giganții pe umerii cărora stau pigmei ca mine. Deși umbrele lor sunt foarte lungi, nu pot aloca mult mai mult de trei sute de cuvinte niciunuia dintre ei. Sper doar să vă trezesc amintirile despre ei sau să vă determin să îi admirați pentru prima oară. Iată-i în ordinea descrescătoare a antichității: în primul rând, Marcus Tullius Cicero.

Pe când eram în liceu, înainte de triumful îngrozitor al instrumentalismului educațional, o mare parte dintre elevi obișnuiau să studieze istoria antică timp de un an și latina timp de doi ani. Astfel am făcut cunoștință cu Cicero, un om al legii și filozof care și-a pus în joc reputația împotriva unei revoluții militare, a pierdut și a plătit cu capul. A fi conservator nu era un termen care exista în politică în primul secol înainte de Hristos, dar probabil că Cicero nu ar fi obiectat să fie descris astfel, el fiind un soi de filolog: cuvântul englez conservator derivă din latinescul conservator, semnificând o persoană care se ferește de rănire, violență sau infracțiune.

Orațiile și viața apărătorului republicii romane muribunde au fost studiate îndeaproape în fiecare școală superioară decentă din Marea Britanie și America în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și o bună parte din secolul al XIX-lea. Ca senior de liceu, am citit un roman despre Cicero și Cezar, Adio, libertate a lui Phyllis Bentley; asta m-a condus la cartea lui Plutarh despre Cicero și îmi amintesc că stăteam pe pridvorul casei mele de lângă gară, în cea mai mare parte a unei veri, citind Plutarh și fiind mișcat în special de Cicero.

Cicero a murit pentru vechea constituție romană; de atunci, oamenii care apără ordinea constituțională l-au luat pe Cicero drept modelul lor. Asa cum am mai spus și în altă parte, un obicei eroic al primilor romani a fost acela de a „dedica” un om zeilor, pentru ca prin jertfa sa comunitatea să poată fi iertată pentru fărădelegile ei. La moravuri, cât și la legea morală, Cicero a dat ultima măsură completă de devotament. Uneori, în viața sa publică, Cicero fusese timid sau zgârcit; totuși, la sfârșit, vechea virtute romană a fost a lui. Acest model de virtute dăinuie în conștiința conservatorului. Roma immortalis nu este o laudă zadarnică, la urma urmei.

Astfel, al doilea exemplar conservator este Marcus Aurelius Antoninus, împăratul stoic. L-am citit cu ardoare în primii mei ani ca soldat, am stat adesea singur pe o dună de nisip, cu deșertul fără copaci care se întindea departe către munții sumbri: destul de potrivit, căci cartea de meditații a lui Marcus Aurelius a fost dragă soldaților de-a lungul secolelor, printre care John Smith la Jamestown și Gordon la Khartoum.

Despre Marcus Aurelius m-am corespondat cu Albert Jay Nock, acel puternic individualist și eseist, în ultimul an din viața lui Nock. „Lumea nu a mai văzut niciodată pe cineva ca el” a scris Nock despre Marcus, în eseul său „Valoarea cunoașterii inutile„, „și lauda lui este pentru totdeauna și în vecii vecilor. Cu toate acestea, abia i-a părăsit suflarea corpul înainte ca țesătura socială putredă a Romei să se dezintegreze, și imperiul să se prăbușească în bucăți.”

Marcus Aurelius scrie despre frumusețea unui smochin copt, cu poamele tremurând pe punctul de a se descompune; m-am aventurat să îi sugerez lui Nock că acest pasaj din Meditații ar putea face aluzie la o anumită fascinație cu decadența; Nock a negat acest lucru. Oricum ar fi fost, împăratul a acționat într-o epocă decadentă, în care stricăciunea persista pretutindeni în jurul lui, astfel încât, în propriile sale cuvinte, era necesar ca el să „trăiască ca pe un munte”, izolat de intimitate. Conservatorii de astăzi văd, de asemenea, în jurul lor, o lume coruptă.

A fost strădania eroică a lui Marcus Aurelius de a conserva Romanitas, acel mare sistem de drept, ordine și cultură. Dacă nu a reușit – chiar și cu soția sa, chiar și cu fiul său – tot a lăsat un exemplu de integritate care a dăinuit, ca și statuia sa ecvestră de pe Capitoliu, până în zilele noastre. În cuvintele lui Nock, „Cancerul cerșetoriei organizate, al subvențiilor, al birocrației și al centralizării își slăbise până atunci gazda, încât la moartea lui Marcus Aurelius pur și simplu nu a existat suficientă putere de producție pentru a plăti datoriile.” Optzeci de ani de domnie antonină capabilă „nu a putut împiedica populația romană să degenereze în pleava pământului, fără valoare, vicioasă, disprețuitoare, pur gunoi uman. Putem face comparații și putem trasa analogii până în prezent. (Nock, apropo, a scris un eseu admirabil despre conservatorism, niciodată retipărit, din câte știu: modelul său de conservator este Lucius Cary, Lord Falkland, mediatorul dintre Carol I și Parlament.)

Lecția pe care am învățat-o de la Marcus Aurelius este îndeplinirea datoriei. Să luăm acest pasaj din Meditații – împăratul fiind într-o campanie aspră pe Dunăre când a scris aceste rânduri: „Dimineața, când te ridici din așternut cu regret, împotriva voinței tale, cheamă acest gând: «Mă ridic să fac lucrarea unui om. De ce atunci această irascibilitate, atunci când calea este deschisă pentru a îndeplini sarcinile pe care eu exist pentru a le îndeplini, și de dragul cărora am fost adus pe lume? Sau ar trebui să spun că am fost creat cu scopul de a sta în pături și de a mă ține la căldură?». Cu acest îndemn mă oțeleam și în diminețile de decembrie în satul meu strămoșesc.”

Toți cei care se luptă fără speranță în apărarea lucrurilor permanente sunt moștenitori ai lui Marcus Aurelius.

Sărim șaisprezece secole pentru a ne apropia de cel de-al treilea conservator, Samuel Johnson. Acel moralist și critic de neuitat este uneori reprezentat ca un bigot vociferant; de fapt, Johnson-ul politic a fost un campion rezonabil, moderat și generos al ordinii, prompt în a susține autoritatea justă, dar suspicios față de puterea necontrolată. El a fost prietenul și totodată adversarul lui Edmund Burke. Nota sa despre Whigs și Tories – scrisă în 1781, sugerează rezonabilitatea sa:

Un Tory înțelept și un Whig înțelept cred că vor cădea de acord. Principiile lor sunt aceleași, deși modurile lor de gândire sunt diferite. Un Tory elevat face guvernul neinteligibil; se pierde în nori. Un Whig violent îl face imposibil; el militează pentru a permite atât de multă libertate fiecărui om, că nu există suficientă putere pentru a-l guverna pe acel om. Prejudecata Tory-ului este în favoarea stabilimentului; prejudecata Whig-ului este în favoarea inovației. Un Tory nu dorește să dea mai multă putere reală Guvernului; dar acel Guvern ar trebui să aibă mai multă reverență. Apoi, ei diferă în ceea ce privește Biserica. Tory nu este pentru a da mai multă putere juridică clerului, dar dorește ca acesta să aibă o influență considerabilă, întemeiată pe înclinația populară; Whig este pentru limitarea și vederea lor prin filtrul unei gelozii înguste.

În acest moment este util să ne amintim că inițial cuvântul conservator a implicat o atitudine moderată, un efort de a găsi o cale de mijloc între extreme. Doar aceasta a fost misiunea lui Falkland și, uneori, a lui Johnson.

Am citit Johnson la Universitatea Behemoth, numită de unii oameni Michigan State University. (Era un colegiu de văcari când m-am înscris acolo.) În morală, rațiunea sănătoasă a lui Dr. Johnson a fost pilonul meu principal; iar Rasselas m-a învățat mult mai multe despre ființele umane și despre vanitățile omenirii decât m-a învățat Candide.

Ne întoarcem în Scoția pentru al patrulea conservator, Sir Walter Scott. Prin romanele din seria Waverley, Vrăjitorul Nordului a diseminat viziunea conservatoare a lui Burke către un public care nu ar fi citit niciodată pamflete politice; dar realizarea lui Scott este considerabil mai mare decât o muncă de popularizare a doctrinelor politice. Pentru că Scott trezește imaginația; ne amintește că avem strămoși și moștenim un patrimoniu moral; el zugrăvește pentru noi virtuțile loialității, curajului, respectului față de femei, a datoriei față de cei care ne vor urma în timp – și toate acestea fără a părea didactic. După cum spune D.C. Somervell, Scott a arătat, „prin cazuri concrete, descrise în cel mai viu mod, valoarea și interesul unui conglomerat natural de tradiții”.

Mama mea mi-a dat cinci dintre romanele romantice ale lui Scott când am împlinit opt ani, și îl citesc pe Scott de atunci. Până nu demult, găseai ediții ieftine ale romanelor lui Scott de vânzare la chioșcurile feroviare britanice; dar abordările educaționale moderne șterg cu buretele acest tip de gust literar. Nu vreau să-l abandonez pe Sir Walter: într-adevăr, voi reciti Anticarul odată ce mă voi întoarce la Michigan. Influența populară a romanului a dispărut atunci când televiziunea a fost aruncată în sufrageria aproape fiecărei gospodării din lumea occidentală; presupun că din ce în ce mai puțini tineri îl vor citi pe Scott, deși cărțile despre el continuă să fie publicate; dar cei care îl citesc vor avea de câștigat pentru înțelegerea lui despre marea integrare tainică a neamului omenesc.

Să traversăm acum Atlanticul. Al cincilea meu conservator exemplar este un virginian – nu George Washington, sau George Mason, sau Madison, sau Monroe, și cu siguranță nu Thomas Jefferson; ci John Randolph din Roanoke, despre care am scris prima mea carte. Ciudat lucru, dar Randolph, dușmanul schimbării, a fost descris destul de pe larg în manualul de istorie american de clasa a zecea; am scris o lucrare la școală despre el; până în 1951, acest efort a crescut la o carte publicată de University of Chicago Press, „Randolph din Roanoke: Un studiu asupra gândirii conservatoare”, publicată într-o ediție mai completă de Liberty Press.

Spiritul mușcător al lui Randolph și elocvența extemporanee, în Cameră sau în Senat, sună la fel de credibil împotriva centralizatorilor, a celor care se amestecă în treburile națiunilor îndepărtate, a demagogilor, a oamenilor în funcție care „cumpără și vând corupția en gros”. Cu toate acestea, personalitatea complexă a lui Randolph și emoția arzătoare, în aceeași măsură ca și percepțiile sale politice, m-au atras către studiul personalității sale și a istoriei statului sudist. Hugh Blair Grigsby îl descrie pe Randolph la Convenția virginiană din 1829-1830, când Randolph nu era departe de momentul morții:

Era ușor de remarcat de la prima propoziție care îi ieșea de pe buze, când era stăpân pe sine și calm, și în astfel de ocazii muzica captivantă a discursului său se revărsa în urechile publicului entuziast ca vocea unei păsări cântând în calmul unei furtuni. Este greu de explicat influența pe care o exercita în acel corp. El a inspirat teroarea într-o măsură care chiar și la această distanță de timp pare inexplicabilă. Era temut depotrivă la Est și la Vest, de prieteni și de dușmani. Săgețile din tolba lui, dacă nu erau înmuiate în otravă, erau ascuțite și ghimpate, rareori ratau ținta și tot atât de rar omiteau să lase o rană supărătoare. Părea să paralizeze deopotrivă mintea și corpul victimei sale. Ceea ce făcea ca atacul său să fie mai usturător era faptul că fiecare sarcasm își atingea ținta în ropotul aplauzelor publicului.

James Madison și James Monroe, aflați și ei aproape de sfârșitul vieții în 1829, l-au ascultat îndeaproape și temători pe formidabilul Randolph, capetele lor fiind plecate.

Faptul că l-am studiat pe acest maestru al retoricii, acest dușman al ipocriziei și înșelătoriei, acest discipol american al lui Burke, m-a condus către o înțelegere mai adâncă a minții și inimii lui Edmund Burke. „Schimbarea nu este reformă !” Randolph a strigat la Convenția din Virginia; un aforism pe care îl prețuiesc. Ce bine ar fi dacă un Randolph răzbunător ar intra astăzi în Senat sau în Cameră! Henry Adams, ai cărui strămoși au fost denunțați de Randolph, l-a numit pe Randolph din Roanoke „un Sfânt Mihail al politicii”.

Din Virginia de Sud ne grăbim către Salem, în Massachusetts, pentru a întâlni al șaselea meu exemplar conservator, Nathaniel Hawthorne. Mătușa mea Norma mi-a dat în grijă colecția ei de lucrări ale lui Hawthorne când aveam vreo nouă ani și încă mai am aceste volume, pe care le-am citit de mai multe ori.

Este semnificativ pentru temperamentul modern că, în ultimele trei decenii, antologia tipică școlară a literaturii americane a găsit puțin spațiu pentru Hawthorne, și mult pentru Walt Whitman – o disproporție care astăzi, am observat, începe să fie remediată de către unele edituri. Antologii și editorii de manuale au simțit conservatorismul lui Hawthorne, iar democratismul flasc al lui Whitman este și el destul de evident. Cu toate acestea, Hawthorne, nu Whitman, a fost cel care a fost luat foarte în serios la nivelurile superioare de educație și de către criticii literari erudiți.

Înțelegând realitatea păcatului, Hawthorne era disprețuitor cu privire la planurile radicalilor pentru perfecțiunea omului și a societății. Hawthorne a fost cel care a spus, vă mai amintiți, că nici un om nu a fost vreodată mai pe bună dreptate spânzurat decât a fost John Brown din Osawatomie. Poveste de dragoste în Blithedale a lui Hawthorne demolează utopienii americani; povestirea sa „Holocaustul Pământului” ridiculizează efortul feroce al radicalilor de a distruge civilizația trecutului. La fel ca pe TS Eliot, îl consider pe Hawthorne a fi unul dintre cei mai emoționanți și longevivi dintre scriitorii americani.

Un președinte care luptă și scrie este al șaptelea conservator exemplar din lista mea: Theodore Roosevelt. Odată, când bunicul meu și-a dus nepotul mic la filme, s-a întâmplat să apară pe ecran, pentru scurt timp, chipul lui Roosevelt. Bunicul meu a aplaudat tare, dar solitar, spre rușinea mea. Dacă aș fi citit atunci Povestiri cu eroi din istoria americană, scrisă de Theodore Roosevelt și Henry Cabot Lodge, aș fi aplaudat și eu. Bunicul meu mi-a dat o copie a acelei cărți nu mult mai târziu și am citit-o cu cea mai mare însuflețire. Cât de mișcat am fost, la vârsta de doisprezece ani, de schițele și vinietele lui Roosevelt despre George Rogers Clark, King’s Mountain, asaltul de la Stony Point, bătălia de la New Orleans, moartea lui Stonewall Jackson, atacul de la Gettysburg Farragut și de la Mobile Bay, Alamo! Când, mai târziu, am ajuns să văd casa lui Roosevelt de la Oyster Bay – de unde conducea Statele Unite pe timp de vară, de la un birou de mansardă deasupra unui drogherii în una dintre intersecțiile principale ale satului – și pe cea din Manhattan, a fost ca și cum l-aș fi vizitat pe unul dintre profesorii mei. Multe alte lucruri scrise de Roosevelt nu și-au pierdut vigoarea. Multe lucruri pe care le-a făcut Roosevelt ar trebui făcute din nou.

Pentru a înțelege cât de conservator a fost Roosevelt, citiți capitolul vituperant despre el în acea carte batjocoritoare Tradiția politică americană și oamenii care au făcut-o de Richard Hofstadter, un marxist scrupulos, chiar dacă unul nedeclarat. Luați în considerare următorul pasaj: „Creșterea frenetică și expansiunea industrială rapidă care au cucerit America în timpul vieții sale au sporit tensiunile sociale și au lăsat o moștenire de nedumerire, furie și spaimă, care au fost precipitate brusc de depresia anilor nouăzeci. Funcția sa psichologică a fost de a ușura aceste anxietăți cu o explozie de acțiune necontrolată și de a depresuriza aceste temeri prin dojana autoritară a demonilor care i-au stârnit. Întărit și antrenat de o luptă îndelungată cu propria nesiguranță, el a fost maestrul terapeut al claselor de mijloc.

Cât de șocant ca un președinte să fie preocupat de clasele de mijloc! Când Hofstadter rânjește cu o astfel de răutate nevrotică, poți fi destul de sigur că Theodore Roosevelt a fost o putere a binelui.

Pentru al optulea conservator, aleg acel geniu polonez care a scris în engleză, Joseph Conrad. L-am descoperit pe Conrad la începutul anilor de liceu; am cumpărat o colecție la mâna a doua a lucrărilor sale în Salt Lake City în timpul anilor mei ca sergent; am pierdut acele cărți în Marele Incendiu din 1975; și acum au înlocuit cea mai mare parte dintre volumele arse. Vă recomand în mod deosebit, cu un ochi la literatura politică, romanele sale Sub ochii Occidentului, Agentul secret și Nostromo. Dintre acestea, primul ne arată politica revoluționară rusă, tristă și sumbră; cel de-al doilea ne dezvăluie figura teroristului, de odinioară și de astăzi; al treilea este cel mai penetrant studiu scris vreodată despre politica și caracterul latino-american, ilustrând observația îndurerată a lui Bolivar – că oricine încearcă să stabilească libertatea în America latină ară marea cea sărată. Nu neglijați povestirile lui Conrad, în special „Informatorul”, care este retipărit în The Portable Conservative Reader.

În Conrad, un puternic intelect critic este asociat cu o vastă cunoaștere a Estului și a Vestului. Marele romancier nu-și face iluzii despre socialism, anarhism, feminism, nihilism, liberalism sau imperialism. Dacă Conrad, dușmanul ideologiei, ar scrie astăzi – ar putea avea dificultăți în a găsi un editor decent, iar romanele sale ar fi ignorate probabil de criticii mass-media; dar, din fericire pentru influența sa, reputația lui Conrad a fost consolidată în mod impregnabil înainte ca actuala Sfântă Inchiziție Liberală a publicisticii și criticii literare să ajungă la hegemonia sa nemiloasă.

În al nouălea rând, vă atrag atenția asupra lui Richard Weaver, pe care l-am cunoscut bine. Potrivit lui Ambrozie din Milano, lui Dumnezeu nu i-a plăcut ca omul să fie mântuit prin logică. Richard Weaver ar fi fost de acord cu acest lucru, cunoscând, așa cum o făcea, natura senzuală a omului de rând și limitele raționalității pure. Cu toate acestea, cu o mare putere logică, Weaver a întreprins o apărare intelectuală a culturii și a făcut tot ce a putut pentru a salva ordinea, dreptatea și libertatea de manipulatorii limbajului.

Weaver a murit înainte de timpul său, în camera lui – cu pereții pictați în negru – la un hotel ieftin în partea de sud a orașului Chicago. Trăise auster și cu demnitate, nădăjduind ca într-o zi să se retragă în Weaverville, Carolina de Nord, locul său de naștere. El a fost un buldog mic și timid de om, care a detestat mare pare din lumea modernă – cu motive întemeiate. Cartea sa succintă dar puternică, Ideile au consecințe, publicată în 1948, a fost primul foc tras de conservatorii americani în rebeliunea lor intelectuală împotriva liberalismului ritualic care a prevalat din 1933 și care încă aspiră la dominație asupra acestei națiuni. În 1948 eram librar; și recunoscând prompt virtutuțile cărții Ideile au consecințe, am organizat o afișare a mai multor exemplare, cele mai multe dintre ele vândute, și l-am invitat pe Weaver să vorbească în fața Societății noastre George Ade în Lansing – probabil prima dată când Weaver a fost invitat să vorbească în afara Universității din Chicago. (Deși nu era un orator foarte eficient, într-un an a fost votat cel mai capabil instructor din Colegiul Universității din Chicago.) Dintre filosofi, Platon a fost mentorul lui Weaver; și dintre oamenii de stat, Lincoln. (Deși un sudist declarat, în politică Weaver a fost un republican conservator.) Astfel de opinii nu i-au făcut prieteni în mediul academic, dar a perseverat, câștigând teren cu cea de-a doua carte a sa, Etica retoricii; iar cele câteva volume ale celorlalte eseuri ale sale, publicate postum, au adus o conștiință a adevărului durabil multor oameni care nu l-au văzut sau nu i-au scris niciodată. O înaltă consecvență și onestitate i-a câștigat, într-o oarecare măsură, chiar și pe cei mai ostili comentatori ai cărților sale. Unii dintre cei mai apropiați prieteni din Chicago – și numărul lor nu a fost prea mare – ajungeau să nu-l vădă câte un an încheiat. El nu a călătorit niciodată; a îndurat cu stoicism iernile feroce din Chicago, purtând adesea două paltoane, unul peste celălalt. O dată pe an se ducea la biserică, apoi la o înaltă slujbă episcopală; solemnitatea și misterul ritualului, de care era puternic atras, îi copleșeau sufletul: o astfel de sărbătoare îi ajungea luni de zile. Frugalitatea întrețesută în caracterul său se extindea chiar și la religia sa foarte personală.

Nici un om nu a fost mai puțin romantic decât Richard Weaver – dar nici unul mai îndârjit în atașamentul său față de cauze fără speranță. Nu cunoștea vanitatea și disprețuia orgoliul timpurilor moderne. Deși nu există moștenitori ai corpului său, moștenitorii minții sale ar putea fi mulți și neînfricați.

Să ne întoarcem la sfârșit către sexul mai blând. Am scris odată o carte intitulată Ghidul femeii inteligente către conservatorism; și ar fi posibil să se compileze un silabus al femeilor conservatoare, pentru că în timpul secolului trecut au înflorit mulți conservatori eminenți de sex feminin. Ca al zecelea conservator exemplar, o desemnez așadar pe Freya Stark, autoarea mai multor cărți remarcabile de călătorie despre Levant și Iran. Dna Stark nu este politician, dar un spirit conservator puternic străbate toate cărțile sale, în special volumul ei emoționant de eseuri Perseu în vânt și studiul său istoric important Roma de pe Eufrat. Am început să citesc cărțile Freyei Stark (sau doamna Stewart Perowne, cum a devenit cunoscută în cele din urmă), în timpul anilor mei de ședere în Scoția, și  o venerez de atunci. Scurtul ei eseu „Alegerea și tolerarea” este inclus în The Portable Conservative Reader. Pentru a înțelege cum o civilizație se destramă singură, nu puteți face ceva mai bun decât să citiți cu atenție Roma de pe Eufrat, cu narativa sa de distrugere a claselor de mijloc ale lumii occidentale prin impozitarea romană, centralizare, birocrație, și războaie nesăbuite. Istoria se repetă, deși întotdeauna cu variații. Trebuie remarcată o propoziție a Freyei Stark, pe care fiecare conservator ar trebui să o graveze pe lintoul casei – dacă posedă o casă cu lintou – sau măcar în memoria sa: „Toleranța nu-și poate permite să aibă nimic de-a face cu eroarea potrivit căreia răul se poate converti în bine”.

Ce om nium gatherum de oameni înzestrați cu o întorsătură conservatoare a minții și a impulsurilor lor! Un orator roman, un împărat roman, un lexicograf, un romantic scoțian, un politician virginian, un „pirat în oase” din New England, un președinte de vreme rea, un polonez romanicer-căpitan de vas, un pustnic de la Universitatea din Chicago, și „o rătăcitoare în ținuturi antice”! Cu toate acestea, oameni ca aceștia m-au ajutat să-mi formez propria mea minte conservatoare; iar însăși diversitatea lor demonstrează suficient că conservatorismul nu este o ideologie, ci mai degrabă un conglomerat de idei și sentimente, un atașament profund față de lucrurile permanente. De altfel, am profitat de ocazie pentru a aduce un omagiu unor figuri importante pe care nu le-am discutat pe larg în cărțile mele, spre rușinea mea: președintele Roosevelt, dr. Weaver și domnișoara Stark. Pe termen lung, parcursul națiunilor nu este dictat de candidații pentru funcții sau de administratorii grandioși ale căror nume apar cu litere de tipar în ziare și își găsesc ecoul în studiourile de televiziune; nume care vor fi uitate, cele mai multe dintre ele, peste un deceniu. Napoleon sau Pitt, Stalin sau Churchill, e adevărat, pot lăsa urme reale asupra lumii, în bine sau în rău. Cu toate acestea, imaginația este cea care guvernează omenirea: astfel încât bărbații și femeile care schimbă ideile și sentimentele sunt adevărații arhitecți și agitatori ai ordinii morale și ai ordinii sociale.

Imaginația conservatoare a celor zece oameni pe care vi i-am prezentat a fost folosită cu curaj pentru a se opune acelei tulburări care amenință perpetuu să reducă lumea la haos. Profitând de exemplele lor, noi, cei de la sfârșitul secolului XX, trebuie să ne smulgem din apatia Lotusului, și să primim sfaturi cu privire la modul în care putem apăra lucrurile permanente împotriva mâniei dușmanilor ordinii, atât de înverșunați și gălăgioși în timpul nostru; sau  despre cum, în cel mai rău caz, să păstrăm niște fragmente pentru a ne salva de la ruină.

Sursă: https://www.heritage.org/political-process/report/ten-exemplary-conservatives