Antimonarhismul își pierde farmecul

Au existat câțiva gânditori politici demni de atenție în Statele Unite de-a lungul anilor, dar mulți dintre comentatorii politici americani sunt greu de luat ca referință, opiniile lor fiind grav denaturate de credința lor în excepționalismul american. D-nul William Federer este un exemplu excelent: articolele sale sunt de cele mai multe ori pline de detalii interesante, dar care sunt plasate mult prea des într-un cadru metafizic distorsionat. Ceea ce a postat recent despre monarhie nu reprezintă, din păcate, o abatere de la această regulă:

„Sclavia nu a început în 1619. A început cu regii. Ori de câte ori am avut un prim rege deasupra, existau sclavi la baza societății».

Este cea mai neserioasă și copilărească afirmație care s-ar putea face despre monarhie. De ce să mă obosesc să scriu despre ea, atunci? Pentru că este reprezentativă pentru modul în care mulți, dacă nu majoritatea americanilor se gândesc la monarhie. Iar această gândire este o denaturare atât de mare a realității, politică și nu numai, încât cere un răspuns de un fel sau altul, fie și numai pentru a încerca să ținem la distanță niște rele mai mari decât cele pe care le-am trăit în ultima vreme.

Monarhia creștină, contrar părerii domnului Federer, este o mare binecuvântare pentru oameni în mai multe feluri. În primul rând, le atrage atenția colectivă de la realitățile lumești către realitățile duhovnicești. Preotul ortodox Pr. James Thornton scrie în cartea sa Regii cuvioși si reginele dreptcredincioase,

„Tronul unui împărat creștin, rege sau prinț conducător, nu este o născocire pământească, ci este de un ordin mult mai înalt. El este rânduit și binecuvântat de Dumnezeu și Îi aparține. Este scris în Vechiul Testament că „Solomon a stat pe tronul Domnului.” Tronul, așadar, nu a fost al lui Solomon, ci a fost al lui Dumnezeu. Toate tronurile din monarhiile creștine sunt la fel; ele aparțin lui Dumnezeu și sunt ocupate de unsul lui Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă, monarhul este uns într-un act tainic (sau „sacramental”). La încoronarea Sfântului Edgar cel Pașnic în anul 973, de exemplu, „punctul culminant al ceremoniei nu a fost încoronarea, ci mirungerea cu untdelemn sfânt, care conferea un statut aproape preoțesc….” Exact același lucru s-a întâmplat și în cazul încoronării Sfântului Nicolae, Țarul Mucenic în 1896, aproape o mie de ani mai târziu. Așa cum scrie episcopul Nectarie de Seattle (1905-1983), „Țarul a fost și este unsul lui Dumnezeu”.” După mirungere, persoana monarhului devine sacră și, în consecință, a comite acte de violență împotriva unui monarh ortodox este un grav sacrilegiu; de fapt, printre cele mai grave sacrilegii posibile. În schimb, un monarh este ținut de Dumnezeu la un standard mult mai înalt decât bărbații și femeile obișnuite, pentru că monarhul deține în mâinile sale puteri speciale, prin intermediul harului lui Dumnezeu, puteri pe care s-a jurat să le folosească într-un mod plăcut lui Dumnezeu. El este, de asemenea, un exemplu pentru supușii săi, pornind de la care, dacă exemplul este unul sănătos, acești supuși ar trebui să-și modeleze propria viață, în măsura posibilului. Monarhii, în consecință, trebuie să-și folosească puterile cu frică și cutremur, nu arbitrar, și trebuie să fie conștienți că ochii lui Dumnezeu și ai poporului Său sunt mereu asupra lui. Scopul sau rolul monarhului este de a menține legea lui Dumnezeu în țara sa, de a-și proteja țara și poporul de adversari, de a-i adăposti pe cei săraci, pe văduve și orfani, de a contribui la prosperitatea poporului său și de a oferi, prin intermediul Bisericii și în conlucrare cu Biserica, hrană spirituală, îndrumându-i astfel pe supușii săi spre mântuirea veșnică».

Democrațiile/republicile occidentale moderne, cu detașarea lor oficială de orice lucru creștin, pur și simplu nu pot oferi înălțarea spirituală a unui rege creștin și al ritualurilor care îl implică pe el și poporul său.

Nici nu pot oferi un exemplu moral la fel de puternic, necesar pentru a susține alte instituții importante din societate, cum ar fi familia. Înalt preasfințitul Părinte Arhiepiscop Chyrsostomos scrie în „Introducerea” la aceeași carte,

‘ . . . putem … vedea în viețile regilor și reginelor pioase din trecut cum au cultivat virtutea în supușii lor și cum supușii virtuoși, la rândul lor, au inspirat cârmuirea virtuoasă în conducătorii lor. Această relație mutuală, centrată, cel puțin în monarhiile creștine, pe sacrificiul de sine și pe preocuparea monarhului și a supușilor săi de a trăi o viață pământească evlavioasă în pregătirea vieții veșnice, se reflectă ideal în viața de familie. Monarhul, ca o mamă sau un tată, are grijă de supușii săi cu dragoste, la fel cum supușii săi, ca și copiii care se uită la un părinte, simt o obligație față de monarhul care i-a hrănit și protejat. Monarhia, prin urmare, este strâns legată de familie, un element de bază în structura societății, și se bazează pe multe dintre aceleași puteri care au făcut din familie o forță atât de durabilă în istoria omenirii și în formarea noastră personală.”

Politicienii moderni aleși sunt predispuși către egoism, și nu către sacrificiu de sine, căutând putere și bogăție, nedorind să renunțe la ele (unii ajungând să moară în posturile în care au fost aleși sau numiți; judecătorii Curții Supreme a SUA, cum ar fi William Rehnquist și Ruth Bader Ginsburg, îmi vin repede în minte). Monarhii creștini, spune Preasfinția Sa, ne arată virtuțile opuse:

„Cea mai uimitoare lecție pe care o învățăm din viața monarhilor virtuoși ai credinței noastre creștin-ortodoxe este virtutea singulară a fricii, a supunerii și apoi a iubirii de Dumnezeu. Sfinții noștri împărătești erau bărbați și femei care se temeau de ispita lumii și conduceau conform preceptelor divine, urmând exemplele sfinților. Mulți dintre ei, făcând astfel, au ajuns la o asemenea dragoste de Dumnezeu, încât au devenit monahi la sfârșitul vieții lor, renunțând la putere și privilegiu pentru simplitatea, sărăcia și smerenia vieții îngerești. Virtutea i-a transformat atât de mult încât au devenit, în limbajul și gândirea lumii moderne, paraziți sociali. Dar, așa cum însăși viața acestor împărați neprihăniți arată, alegând să îmbrățișeze virtutea, ei au înălțat și au adus beneficii umanității și societății, conferindu-i un suflu esențial. Ei îi dau în vileag, prin exemplul lor, pe cei care se eschivează de la virtute, care sug măduva din viața umană, exploatând-o de dragul pasiunilor egoiste și al câștigului personal, ca niște adevărați paraziți. Lepădând rangul social pentru smerenie, bogăția pentru sărăcie, cârmuirea pentru ascultare și interesul propriu pentru transfigurarea întru Hristos, regii ortodocși care și-au jertfit viața pentru poporul lor, care au dat un exemplu de viață evlavioasă și de uitare de sine în abundență și lux și care, în expresia cea mai severă și extremă a dragostei lor față de Dumnezeu și față de ceilalți,  au îmbrățișat viața monahală – aceste figuri extraordinare reprezintă o provocare pentru societățile noastre din ce în ce mai ireligioase, pentru modul nostru de viață materialist și centrat pe patimi și pentru abaterea noastră de la calea realizării perfecțiunii umane în uitarea de sine. Ei aruncă mănușa către noi toți într-o epocă în care am făcut depravarea accesibilă tuturor, chemându-ne la noblețe spirituală, pe cei slabi și pe cei puternici deopotrivă; la un egalitarism al smereniei; unei aristocrații comune a virtuții; și la abandonarea lumii materiale și a patimilor de dragul darurilor spirituale ale bunătății și purității sufletești».

Dar asta nu este tot. Cei mai mulți admiratori ai constituționalismului american și ai Părinților Fondatori nu reușesc să realizeze cât de prietenoși față de monarhie au fost mulți dintre acești Fondatori. John Adams, de exemplu, scrie,

„Un monarh limitat ereditar este reprezentantul întregii națiuni, în exercitarea puterii executive, și face cât o cameră a reprezentanților, în calitate de ramură a legislativului și de gardian al banilor publici; și în Camera lorzilor sau în senat reprezintă națiunea, dar pentru alte scopuri, și anume ca o santinelă  care supraveghează atât legislativul cât și puterea executivă. Poporul este sursa și originea puterii regilor și domnitorilor, guvernatorilor și senatelor, precum și a Camerei comunelor sau a Adunării reprezentanților: și dacă oamenii sunt suficient de luminați pentru a vedea toate pericolele care îi înconjoară, ei vor fi întotdeauna reprezentați de un personaj distinct pentru a gestiona întreaga putere executivă” (Eric Nelson,  Revoluția regalistă: Monarhia și fondarea Americii, Harvard UP, Cambridge, Mass., 2014, pgs. 67-8).

Nu suntem de acord cu dnul Adams cu privire la puterea „poporului” de a alege și de a detrona un guvern, dar declarația este însă remarcabilă prin concesia unui american „loial”, potrivit căreia un rege neales poate fi un reprezentant legitim al unui popor.

Dar și mai demn de remarcat este faptul că mulți coloniști englezi nord-americani au fost în favoarea consolidării, și nu slăbirii puterilor regelui Angliei:

„Avocatul și pamfletarul virginian Thomson Mason (fratele mai mic al lui George Mason și un viitor judecător-șef al Curții Supreme din Virginia) a fost de acord, declarând că „opinia generală potrivit căreia marele defect în constituția actuală a Marii Britanii este puterea enormă a Coroanei” ar trebui să fie respinsă ca „o eroare vulgară”. Dimpotrivă, eșecul poporului britanic a fost acela de a nu restabili „independența antică a Coroanei” după cele două revoluții care au paralizat monarhia mixtă. Americanii, spre deosebire de frații lor de peste mare, au recunoscut acest viciu și, în consecință, s-au aflat într-o poziție unică de a salva constituția, atât în colonii, cât și în însăși Marea Britanie: „Dacă suveranul nostru ar avea, chiar și acum, un pic mai multă încredere în supușii săi americani, există mulți dintre ei a căror cunoaștere a țării lor ar permite, și a căror loialitate afectuoasă față de el i-ar îndemna, să îi arate mecanisme constituționale de a-l plasa într-o situație foarte diferită de ceea ce dorește să vadă o aristocrație britanică coruptă și egoistă; căci, oricât de umilitoare ar fi această reflecție pentru un britanic, doar virtutea Americii este cea care poate împiedica Marea Britanie să devină prada celei mai despotice aristocrații care a fost aleasă vreodat㔑 (Ibidem, pgs. 56-7).

Refuzul regelui George al III-lea de a-i opri pe oligarhii corupți din Parlament a fost actul care i-a determinat pe coloniști să renunțe la loialitatea lor față de el, mai degrabă decât vreun zel special și radical pentru „libertate”.

Sudiștii, la rândul lor, au fost destul de confortabili cu ierarhia sistemului monarhic englez. Acest lucru este clar în scrierile domnului Thomson de mai sus, și rămâne valabil chiar și la o dată îndepărtată de războiul de independență, cum ar fi 1836, când virginianul Nathaniel Beverley Tucker a publicat romanul său George Balcombe. William Napier vorbește mai întâi în acest pasaj, urmat de personajul titular dl Balcombe:

„- Trebuie să aveți o curioasă pasiune pentru genealogii. În ceea ce mă privește, îmi pasă doar să știu că sunt fiul tatălui meu”.”

„- Atunci vă faceți un mare deserviciu. Dacă ați fi un Plantagenet, oamenii cu greu v-ar putea învinovăți pentru că a fi pretins că descindeți de la Cuceritor, deși asta ar înseamnă că vă trageți și din trădătorul John și fiul său imbecil, sau oricare alții ale căror crime pătează gloria acelei ilustre linii. Nu este oare o onoare mai mare să fii originar dintr-o rasă de oameni fără teamă și ireproșabili precum cea a vechilor cavaleri din Virginia? Oameni în care spiritul libertății era atât de amestecat cu loialitatea, încât să-i facă deopotrivă incapabili de servilitate și egoism; și care, atunci când suveranul lor s-a rupt de la locul pe care îl avea în inimile lor, și-au transferat supunerea față de țara lor, și iar și-au revărsat sângele ca apa și și-au împrăștiat averile ca pleava vântului. Dacă ar fi adoptat un lucru și vi l-ar fi transmis, ați fi avut grijă să vă revendicați moștenirea. Nu sunteți degenerat, dacă nu onorați și mai mult numele, pentru onoarea căruia au dat atât de liber ceea ce era, comparativ, în estimarea lor, doar „praful mărunt de pe balanță?”. (Harper & Brothers, New York, volumul 1, p. 22)

Strânsoarea fermă a ideologiilor democratice revoluționare demonice asupra sufletului occidental face ca o redresare a monarhiei creștine ortodoxe în SUA sau altundeva să fie puțin probabilă pe termen scurt. Cu toate acestea, trezirea și re-încoronarea regelui adormit este o temă care reapare de-a lungul istoriei. Există o dorință înnăscută în omenire ca un tată-rege să domnească asupra ei. Eforturile nechibzuite ale unor scriitori precum William Federer de a ignora această dorință bună și naturală și de a o înlocui cu otrava egalitarismului pur (cum zicea C. S. Lewis) nu vor face decât să ducă Occidentul mai adânc în întunericul pierzaniei.

Cum Duminica Vameșului și a fariseului tocmai a trecut, nu putem să nu observăm că mulți americani din ziua de azi sună prea mult ca fariseul – „Îți mulțumim, Doamne, că nu suntem ca toate celelalte țări, cu autocrații lor” – și alte astfel de gânduri mândre. Cu toate astea, numai smerenia Vameșului ne va mântui.