Marele cameleon al ecranului

Într-o seară, cu mai bine de 50 de ani în urmă, într-un oraș din Belgia, un băiețel a văzut un preot și l-a apucat de mână, numindu-l afectuos „mon pere”. A mers cu el pe stradă până a ajuns aproape de casa sa, după care a trecut de un gard și și-a luat la revedere de la el strigându-l „Bonsoir, mon pere!”

Bărbatul nu era un preot. Era Alec Guinness, după o zi de filmare, îmbrăcat în rolul preotului detectiv, Father Brown, în ecranizarea poveștilor polițiste ale lui G.K. Chesterton. Căldura cu care băiețelul s-a apropiat de un presupus preot, pe care nu îl mai întâlnise vreodată, l-a mișcat atât de tare pe Guinness încât a început să renunțe la prejudecățile sale englezești contra catolicilor: dacă Biserica putea să inspire o asemenea încredere în preoți, poate că nu era atât de rea pe cât fusese lăsat să creadă.

Nu a trecut mult și Guinness a devenit catolic și a rămas un credincios până la sfârșitul vieții. Un an sau doi mai târziu a jucat rolul unui cardinal anchetat de comuniști în filmul lui Peter Glenville. A fost unul dintre rolurile sale cele mai impresionante, spre deosebire de cele strălucitor de comice pentru care a devenit celebru.

O biografie nouă a actorului, scrisă de Piers Paul oferă mai bine de 600 de pagini de informații despre marele actor, care a părăsit teatrul, mai degrabă devreme, pentru a crea una dintre cele mai uluitoare galerii de personaje din istoria filmului. Din nefericire, recenziile  sugerează că volumul e plictisitor și deziluzionant. Read îl arată pe Guinness ca fiind un homosexual chinuit și un om neplăcut, mai degrabă rău față de credincioasa sa soție, Merula.

Trebuie să mărturisesc că e un șoc pentru mine. Impresia mea era alta după ce i-am citit încântătoarele memorii, după ce am petrecut o seară cu unul din cel mai buni prieteni ai săi, și după ce am petrecut nenumărate ore râzând în hohote la încântătoarele lui filme.

Doar săptămâna trecută ce am văzut (din nou) filmul în care el joacă întreaga familie D’Ascoigne, ai cărei membri sunt uciși rapid unul după altul. Kind Hearts and Coronets a apărut în 1949 și a fost prima dintre comediile care i-au adus faima. Fiecăreia dintre victime Guinness îi conferă o personalitate comică distinctă, realizând opt scene de moarte în opt travestiuri diferite.

Tocmai asta l-a scos în evidență: travestiul. A dispărut sub machiaj, de la un rol la altul, părând să nu aibă un sine al său. Pare că i-a permis să-și asume fără probleme alte personalități. Arăta atât de obișnuit încât criticul Kenneth Tynan a afirmat că dacă ar comite o crimă „numărul suspecților arestați pe baza descrierii sale ar doborî toate recordurile”. Spre deosebire de alte vedete, nu s-a repetat pe sine; fiecare nou film cu Alec Guinness părea să ne ofere un nou Guinness.

Era un actor comic subtil care a înțeles principiul lui Charlie Chaplin: „când faci ceva amuzant, nu trebuie să o faci pe amuzantul”. Avea încredere că oamenii își dau seama de umorul situației, așa că nu forța nota. Stilul său era introspectiv, arătând eul interior, aproape secret al cuiva. După cum scrie Tynan, „putea trece neobservat”. Atât de subestimată era tehnica sa încât a fost numit „cel mai mare maestru al gestului invizibil și al cuvântului nerostit.”

Marile roluri shakespeariene îl depășeau pe Guinness, dar era perfect pentru excentricii lui Dickens, în special Herbert Pocket din Marile Speranțe (1946) și Fagin din Oliver Twist (1948), ambele regizate de David Lean. Lean i-a fost regizor și pentru „Podul de pe râul Kwai” (1957) pentru care a câștigat un Oscar pentru rolul tragicomic al colonelului Nicholson. A fost și mai memorabil în rolul unui ofițer scoțian anarhist în filmul „Tunes of Glory”. Mai târziu s-a simțit jenat că a devenit cunoscut pentru personajul jucat în Războiul Stelelor, mai degrabă decât pentru cariera strălucită de-o viață.

S-a născut la Londra, fără să știe cine e tatăl său. A trăit și a trecut peste multe dezamăgiri până să devină actor, iar în cele din urmă a ajuns una dintre cele patru vedete legendare ale filmului britanic, toate înnobilate, ( ceilalți erau Laurence Olivier, John Gielgud și Ralph Richardson). Dacă nu a fost cel mai mare dintre ei, a fost cu siguranță cel mai versatil și poate cel mai profund. Cu tehnica sa amețitoare te duce spre sufletul unui personaju cum niciun actor nu o poate face.

Joseph Sobran este autorul volumului de eseuri „Evul Întunecat, Noua Moralitate”, apărut la Editura Contra Mundum.