Începutul unui veac necunoscut

09/06/2022    |   de Konstantin Paustovski

Oricât ți-ar fi dat să trăiești pe lume, niciodată Rusia nu o să înceteze să te uimească. La mine, uimirea a început din copilărie și nu s-a stins nici până astăzi. Nu există pe lume o țară mai surprinzătoare și mai contradictorie.

La Kopan m-am convins de asta chiar a doua zi după sosire.
În timp ce povesteam mamei și Galiei despre Moscova revoluționară, am văzut pe fereastră cum venea agale din pădure spre conac un călugăraș slăbănog și gheboșat,cu anteriu prăfuit și cu un comănac ros, ascuțit la vârf. A intrat, s-a închinat către un colț gol al odăii, ne-a făcut o plecăciune din șale și a rugat-o pe mama să schimbe, pentru frații de la schit, ciuperci pe sare. Călugărașul coborâse parcă din timpurile de dinainte de Petru cel Mare.

Sare, mama avea. I-a turnat călugărașului un sfert de săculeț, dar ciuperci n-a luat; în ținutul acela păduros erau ciuperci cu duiumul.

Mama l-a ospătat pe călugăr cu ceai. El stătea la masă fără să-și scoată comănacul, bea ceai, sugând bucățele de zahăr candel, și lacrimi mărunte i se prelingeau arar pe obrajii galbeni ca ceara de biserică. Și le ștergea grijuliu cu mâneca anteriului și spunea:

„Ajutatu-m-a Domnul să mai beau o dată, înainte de obștescul sfârșit, ceai cu zahăr. Milostivitu-s-a de mine Domnul, înduratu-s-a de viața mea ticăloasă.”

Mama s-a dus să ia ceva din odaia vecină. Am ieșit în urma ei și am întrebat-o de unde a apărut aici călugărul. Ea mi-a răspuns că, la zece verste de Kopan, în cel mai sălbatic colț al pădurii, pe malul râului Uj, se află din vechime un schit. După revoluție,toți călugării mai în putere au fugit care încotro, iar în schit au rămas doar câțiva bătrâni neputincioși.

„Să te duci până la schitul acela, m-a sfătuit mama. Să stai de vorbă cu ei. S-ar putea să te intereseze.”

Peste câteva zile, m-am dus la schit. Pădurea era întunecoasă, plină de arbori doborâți. Apoi, nu într-o poiană, ci de-a dreptul în pădure, printre copaci, am dat peste un gard înalt de pari înnegriți. Astfel de garduri văzusem în tablourile lui Rerih și Nesterov, care înfățișau vechi sihăstrii.

Am pornit de-a lungul gardului spre poartă. Era încuiată. Am bătut mult timp în portiță până mi-a deschis același călugăraș care venise după sare.
Am intrat într-o curticică năpădită de iarbă, acolo am văzut o bisericuță făcută din lemn de pin și, dintr-odată, parcă am alunecat îndărăt, dincolo de secolul meu.

Din biserică se auzeau cântând glasuri bătrânești. Când și când zdrăngănea în clopotniță un clopot.

„Nici nu mai știm,a spus călugărașul, dacă să tragem clopotul au ba. Ne temem. Să nu facem supărare stăpânirii de acum. De-aia și clopoțim abia-abia. O cioară dacă stă pe clopotniță, nici aia nu zboară. Poftiți în lăcașul Domnului.”

Am intrat în biserică. Ardeau numai trei-patru lumânări. Câțiva bătrâni în antereie de schimnici, cu cruci și cranii albe cusute pe ele, nu se mișcară. În întuneric, chipurile prelungi ale sfinților își licăreau poleiala cafenie. Bobițe de ienupăr ars miroseau amărui: cu ele afumau călugării în loc de tămâie.

Toate mi s-au învălmășit în minte: străvechiul schit, cântările triste, vuietul pinilor dincolo de zidurile bisericii, craniile de pe antereiele schimnicilor, Moscova, crucea de la mormântul Liolei, soldații păduchioși din tranșee, sinagoga din Kobrin, lumina farului de la Taganrog, mitingurile, revoluția, Marsilieza, Kerenski, „Pace cocioabelor, moarte palatelor”. Toate acestea, în desfășurarea aproape neverosimilă a vieții mele, îmi păreau un vis învălmășit. Așteptarea schimbărilor devenise în viața mea un obicei.

Ce sens au toate acestea? Cum să le înțelegi? Cum să scoți din asemenea haos acea claritate fără de care nimic nu se dovedește adevărat și prețios? Și cum să-ți explici ție însuți acea stare care te face în același timp și partizan al revoluției, adept al marilor idei înaintate, și interlocutor al lui Heine, și contemporan al străvechii Rusii care cânta acolo, în schit, cu glasuri tremurătoare, precum că omul va binemerita fericirea raiului „acum și pururea și-n vecii vecilor”. Și de când auzeam cântările îmi veneau în minte versurile: „Înșiră, tristețea mea, mărgăritare rotunde și mari, le varsă apoi într-un sipet fermecat.” Găseam ceva comun în acele versuri și în cântările călugărilor.

Am plecat de la schit și multă vreme nu mi-am putut aduna gândurile.

Din ziua aceea, de fiecare dată când mergeam la râul Uj să pescuiesc, dădeam și pe la schit. Călugării mă ospătau cu miere veche și apă rece.

Ziare nu erau. Trebuia să mergi după ele cu un cal șchiop până la Cernobâl.

Am apucat să mă duc o singură dată acolo și am adus la Kopan știrea despre rebeliunea lui Kornilov, și despre faptul că nemții au trecut la ofensivă și au ocupat Riga.
A doua oară mama nu m-a mai lăsat să mă duc. În păduri apăruse o bandă de tâlhari. Se vorbea că ar fi o ceată de prizonieri austrieci fugiți, sau niște deținuți eliberați din închisori. Banda n-o văzuse nimeni dar toți erau alarmați.

Timpul trecea. Despre tâlhari nu se mai auzea nimic și lumea se liniștise. Toamna târziu am plecat în sfârșit  la Kiev și de acolo la Moscova. Mama îmi ceruse să-i dau cuvântul că mă voi întoarce în primăvara următoare.

Când am pornit, ținutul Polesie era înveșmântat în frunziș  galben și neguri plutitoare.

La o săptămână după plecarea mea, o bandă neidentificată a dat o lovitură la schit, a răscolit chiliile în căutare de argint, a împușcat pe călugări și a dat foc bisericii. Fiind întocmită din bârne pietrificate de vreme, biserica nu a ars, ci s-a carbonizat numai.

Fragment din volumul de amintiri „Începutul unui veac necunoscut” de Konstantin Paustovski,  traducere de Alice Gabrielescu și Igor Lefter, apărut la Editura Univers, 1972

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?