Bardul dreptei americane

22/06/2022    |   de Matthew Scully

După moartea lui Bill Buckley, cei care știau că am lucrat cândva la National Review mă întrebau una alta despre om iar eu le răspundeam întotdeauna că nimic din ce se spunea despre Buckley nu era exagerat. Când ai crescut în admirația unei figuri publice impunătoare iar apoi, când îl cunoști direct, descoperi că este chiar mai bun decât ți-ai imaginat, iar când îți aduci aminte mai mult de bunătatea decât de măreția sa, atunci acel om este cineva.

Experiența mea cu cel mai important protejat literar al lui Buckley, Joseph Sobran a fost diferită într-un alt sens. A fost un privilegiu să văd de aproape, ca prieten și coleg, tot acel imens talent. Dar bineînțeles că la momentul morții lui Joe, pe 30 septembrie 2010, nu exista riscul unei reputații exagerate. Iar când oamenii mă întreabă dacă tot ce au citit și auzit despre om este adevărat, răspunsul meu este negativ.

A explica pe cine am pierdut celor care nu l-au cunoscut pe Joe Sobran, sau celor care au auzit doar de numele său, este complicat, în bună măsură din cauza acelui conflict de acum 20 de ani dintre Joe, pe de o parte, și Bill și revista National Review, de cealaltă, iar mai apoi a direcției solitare pe care a luat-o cariera lui Sobran. A fost o despărțire îngrozitoare, care putea fi cu totul evitată, din locul în care Joe a înflorit începând cu anul 1971, în calitate de contributor și senior editor.

Și-a pierdut editorialul sindicalizat, a pierdut emisiunea de la postul de radio CBS pe care a deținut-o din 1979 până în 1991 („cele trei decenii ale mele în radio”), a scos ulterior un newsletter și mai apoi, scriind in casa sa din Virginia de Nord, a atras atenția abonaților „The Wanderer”, un mic și respectabil săptămânal catolic care i-a publicat o rubrică intitulată „Washington Watch”.

Când numele său apărea în cercurile jurnalistice de la Washington, oamenii manifestau compasiune față de problemele lui, sau era dat ca un studiu de caz pentru argumentul că Dreapta are nevoie când și când de o epurare serioasă, sau cazul său era prezentat ca o poveste de groază în ceea ce privește managementul carierei. Până și prietenii conservatori, cel puțin cei tineri, erau înclinați să-și amintească mai mult problemele lui Joe decât scrierile sale. Știi că ai o anumită vârstă când un editorialist conservator pe val găsește de cuviință, cum s-a întâmplat odată în prezența mea, să-l denigreze pe Joseph Sobran ca și cum ar fi un neica-nimeni bătrân – vagabondul acela care a fost îndepărtat din cauza șovinismului. Și chiar dacă ne lăsăm purtați de sentimente mai duioase acum că Joe a trecut la cele veșnice, criticii săi încă nu-i dau drumul din colți – unul dintre ei anunțând în premieră că, pe lângă multe alte păcate, Joe era un „tovarăș de drum nazist”. Tribunalul Popular nu și-a terminat treaba. Cei care nu au încheiat anchetele îl pot încă denunța pe dușmanul care „și-a petrecut mare parte din viață articulând idei rele, care trebuie a fi expuse în văzul lumii și combătute și acum, la fel de mult ca atunci când el era tânăr.”

Și cu siguranță nu așa se vorbește de cel mai mare scriitor pe care l-a avut National Review. Pentru a-l parafraza pe Joe, atunci când i-a luat apărarea lui Laurence Olivier (un alt favorit al lui Sobran) în contextul disprețului afișat de colegii săi actori:  criticii îl pot bagateliza cât vor, nu au nicio șansă să rivalizeze cu el.

A scris luându-se extrem de puțin în serios. Era un stil atât de natural, de comod, de lipsit de pretenții că până și laude precum „grațios”, „elegant” sau „finisat” – deși avea toate aceste calități – nu îi fac în întregime dreptate scrisului său deoarece sugerează un efect intenționat, o dorință de a impresiona. Iar Joe era atât de convingător deoarece nu dorea absolut deloc să impresioneze – ceea ce poate, de asemenea, să explice și problemele sale de mai târziu. Bill Buckley își aducea aminte de fiorul descoperirii „forțelor singulare” prima oară când a citit ceva scris de Joe. Era un stil care părea ușor, cu excepția faptului că nimeni nu reușea să-l reproducă, demonstrând idei care păreau evidente, doar că nimeni nu se gândise la ele. Calitatea gândirii lui Joe era atât de evidentă încât putea fi iertat dacă uitai să faci un compliment calității scrisului.

Un exemplu cules aproape la întâmplare ne arată nu doar cum scria Joe în cele mai bune momente ale sale, ci și cum scria el în mod constant:

„Există limite naturale pentru simpatiile noastre, limite pe care liberalismul nu poate decât să le condamne, niciodată să le respecte. Și nu avem niciun motiv să credităm atitudinea sa cu atributul de «idealism». Un măcăleandru care ar duce viermișori în fiecare cuib din pădure nu ar fi un măcăleandru ideal. Ar fi doar o pasăre ciudată.”

Joe a mers mai departe:

„Nimic nu este mai ușor decât să-ți imaginezi la nivel conceptual un stat «ideal». Dar acordăm prea multă semnificație acestui tip decăzut de imaginație, care este  foarte nemilos când se ia pe sine în serios. Pe de altă parte, a aprecia înseamnă a imagina realul, să descoperi folos, valoare, frumusețe, ordine și scop în ceea ce există deja. Iar acest tip de imaginație este cel mai adecvat creaturilor, care nu ar trebui să se confunde cu Creatorul.

Cea mai înaltă formă de apreciere o reprezintă închinarea. Nu insist asupra existenței unei corelații între religia formală și conservatorism. Dar există o atitudine care precedă orice crez, care l-ar putea face pe un necredincios cu picioarele pe pământ să regrete că nu are nimănui cui să mulțumească pentru toată bunătatea și frumusețea din viața sa, pentru care el nu a făcut nimic ca să o merite. Am putea chiar spune că aspectul fundamental din viața unui om nu este dacă el crede în Dumnezeu, ci cum și-L imaginează pe Dumnezeu: ca infinit bun și vrednic de adorație sau doar ca un obstacol autoritar în calea dorințelor umane? Opusul evlaviei nu este necredința, ci prostia.”

Mare parte din ceea ce Sobran scria pe atunci era apreciativ, iar în ceea ce privește „șovinismul” Joe părea să disprețuiască cel mai mult în aproapele său lipsa de scrupule, agresivitatea de orice fel și eufemismele pe care aceste trăsături le inspiră. „Cea mai mare parte din lume este o taină. Conștiința este un mic luminiș într-o pădure uriașă. Fiecare individ are propria sa relație specială cu zona de taină, micile sale descoperiri de împărtășit”, scria el. În micul luminiș al lui Joe, se tot lovea de lucruri dure și violente executate în numele unor cauze care sunau înălțător, iar el le-a înfățișat cu înțelepciune și umor în adevărata lor lumină.

Sobran știa cum să te țină în priză: „tot ceea ce se numește «program» este neconstituțional.” „Războiul este doar un alt program al statului extins.”„Libertatea a ajuns să însemne puțin mai mult decât dreptul de a cere voie.” „Politica este conspirația celor neproductivi, dar organizați contra celor productivi, dar dezorganizați.”

Când doctorul nazist Mengele a fost descoperit în America de Sud, unde practica avorturile, următorul titlu al articolului scris de Sobran a fost „Josef Mengele, îngerul alegerii” (trimitere la mișcarea pro–alegere, favorabilă liberalizării avortului – n.tr.). După ce Ted Kennedy și nepotul său au intrat în belele, în Vinerea Mare, și au încercat să-și acopere escapadele, înainte ca nepotul să fie acuzat de viol, Joe a oferit următoarea morală: „o familie care se roagă împreună rămâne împreună”. După ce ayatollahul Khomeini a murit, și-a pus întrebarea: „asta înseamnă că Rushdie a scăpat?” Cum s-ar putea rezuma argumentul lui Joe că Truman a greșit când a ordonat cea de-a doua bomba atomică? „Dacă nu suportați căldura, fugiți din Nagasaki.”

Scrisul lui Joe presupunea o prietenie cu cititorul, într-un amestec perfect de colocvial și formal, mereu atât de plăcut când răspundea pe măsură ideilor proaste și comportamentelor rele. Nimeni nu a reușit să triumfe asupra lui într-o confruntare retorică, deoarece aceste dezbateri sunt de regulă pierdute când se revelează o poză, iar Joe nu lua poze, ci avea în discurs  doar o atitudine relaxată care s-ar pleca bucuroasă în fața unui argument bun dacă acesta ar apărea.

Conservatorul său favorit era Samuel Johnson deoarece, explica Joe, Dr. Johnson cunoștea instinctele cititorului și avea încredere în inteligența lui. Nu presupunea că are o înțelepciune specială care i-ar aparține, dar vedea adevărul ca pe o „proprietate comună”. Într-adevăr, „el ar putea fi numit pe bună dreptate marele campion al evidentului. Pentru Johnson marile adevăruri sunt, mai presus de toate, publice, accesibile oricărui om care gândește”. Însuși Joe scria în acest spirit, într-un ton care îți câștiga încrederea chiar și atunci când nu erai întru totul  de acord sau, ca în anii de mai târziu, când credeai că duce lucrurile dincolo de  punctul cercetării utile. Și poate cel mai sigur semn că judecata sa și buna dispoziție johnsoniană începeau să pălească (fără îndoială, laolaltă cu sănătatea și finanțele sale, ambele într-o stare foarte proastă spre finalul vieții) era că îi dispărea și simțul umorului. Mi-a mărturisit pe vremuri că a scrie un rând amuzant este unul dintre cele mai grele lucruri, dar când Joe Sobran era în formă, era cel puțin egalul lui Johnson, Chesterton sau Malcolm Muggeridge.

L-a numit pe Hugh Hefner, înainte ca Playboy să se mute în vest, „cel mai pretențios procesator de carne din tot Chicago” și și-a început eseul din 1974, „The Sage and Serious Doctrine of Hugh Hefner” cu o observație despre explicațiile de sub poze. Nu știu sigur dacă Joe ar include acest pasaj printre „cele mai bune” ale sale, dar nu există vreo îndoială că doar el putea să o spună astfel:

„Dacă modelele s-au schimbat, explicațiile foto s-au schimbat și mai mult. Întotdeauna au fost reci, dar măcar obișnuiau să fie mai amuzante. Deși Gloria sau oricum ar fi chemat-o, putea arăta în extaz dorindu-l pe cititor, explicația pur și simplu ignora acest lucru, acordându-i femeii, în loc, ceva din admirația detașată care reprezintă o parte dintr-un cal de rasă – era descrisă în termeni la modă ca «bine înzestrată», «atrăgătoare», «în consolă» și «39-21-35». Vorbele de duh sunt acum necesare, deoarece specialitatea Playboy nu este doar sexul, ci cabotinismul în legătură cu sexul, pe care îl plasează într-un context de camaraderie sofisticată. Dificultatea în a scrie texte pentru astfel de poze este mai mare decât ai presupune la prima vedere. Încercați să vedeți. Ce puteți spune: «Cititorul va observa că Glora are balcoane imense”? Nu. Nu! Trebuie să fii mult mai elegant de atât sau altfel de ce ai spune ceva? Iar Playboy are acest instinct compulsiv de a spune ceva. Are de departe cel mai mare raport între cuvinte și balcoane din istoria revistelor pentru bărbați, iar această proporție te ajută să-i înțelegi succesul”.

Dacă ar exista vreodată o controversă auctorială cu privire la Sobran, vom ști cu toții ce să căutam. Tot ceea ce avem de făcut este să căutăm textul pentru o singură notă falsă, o atingere literară auto-conștientă, un sentiment forțat sau o bucată care lingușește, o pierdere a calmului, o insultă în locul spiritului, sau o atitudine în locul argumentului și găsind vreuna din astea, putem fi siguri că nu este scrisul lui Joe. Dacă, pe de altă parte, vom descoperi o ușurință și un șarm în ton, o modestie literară, o folosire originală a cuvintelor comune, argumente devastatoare, dar niciodată agresive și un simț al umorului care ne scufundă în râs înainte măcar de a termina de citit analiza, atunci putem fi siguri că acela este cel pe care îl căutăm.

Volumul de eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” de Joseph Sobran a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi comandat de pe siteul editurii.

Matthew Scully este un scriitor, jurnalist și autor de discursuri american. A publicat, în anul 2002, volumul Dominion: The Power of Man, the Suffering of Animals, and the Call to Mercy și a scris discursuri pentru președintele american George W. Bush (2001 – 2004), vicepreședinții Dan Quayle și Richard Cheney, pentru candidatul prezidențial Bob Dole şi pentru candidatul la funcția de vicepreședinte – în echipă cu candidatul prezidenţial John McCain – Sarah Palin.

Textul de mai sus a fost publicat în National Review, pe data de 16 octombrie 2010.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?