La biserică

După plecarea mamei și a tatii, începeau pentru mine parcă zilele postului mare.

Nu știu cum se făcea că plecau de obicei sâmbăta, așa că în seara aceleiași zile trebuia să mă duc la vecernie, la biserica Înălțării, aflată într-un din fundăturile de pe lângă liceu.

O, Doamne, cât de limpede e amintirea acestor seri molcome și triste de toamnă târzie, sub bolțile ei joase și sumbre! De obicei, ne duceam la biserică mult înaintea începerii slujbei și o așteptat într-o tăcere mută, în timp ce negurile se țeseau tot mai dese. Și numai noi era acolo, nimeni altul – nu se zăreau în biserică decât rare umbre de bătrâne îngenuncheate prin colțuri, și niciun von nu tulbura tăcerea în afară de șoaptele foșnitoare ale rugăciunilor lor și trosnetul sfios și arar al făcliilor și candelelor de lângă altar.

Amurgul coboară cernit, văd prin deschizăturile prelungi ale ferestrelor cum se stinge trist seara în siniliu și în violaceu… Iată și pașii vătuiți ai slujitorilor bisericești care în anterie căptușite gros și galoși adânci, trec spre altar. Dar și după aceea tăcerea și așteptarea mai dăinuie multă vreme în altar, după ușile ascunse de mătase roșie se urzesc tainice pregătiri. Apoi, când ușile se deschid – ceea ce vine întotdeauna pe neașteptate și-ți dă fiori, se cădelnițează prelung și în tăcere pristolul, până ce în sfârșit se ivește pe amvon diaconul invocându-și cu glas potolit solemna chemare: „Cu înțelepciunea, drepți!”… și până ce din adâncurile altarului nu-i răspunde un glas smerit și trist, care începe slujba cu un: „Slavă Sfintei și de-o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi” …  acoperit de melodia lentă și armonioasă a unui „Amin!” intonat de cor …

Cât de profund mă tulbură toate acestea! Sunt încă un copil, un adolescent, dar m-am născut cu sentimentul acestor lucruri, iar în ultimii ani am încercat de atâtea ori această așteptare și tăcere încordată dinaintea slujbei, am ascultat  de atâtea ori aceste cântări și neschimbatul „amin” care le urma, acoperindu-le, încât ele au devenit o parte a sufletului meu, care, ghicind dinainte fiecare cuvânt al slujbei, le răspunde îndoit tuturor și vibrează din toate strunele sale, ca și cum ar fi o părticică din el.

„Slavă Sfintei și de-o ființă și de viață făcătoarei…” aud stins intonat în străfundurile altarului de glasul cunoscut și îndrăgit, și cât durează slujba stau sub vrajă, fermecat…

„Veniți să ne închinăm, veniți să ne închinăm… Binecuvântează suflete al meu pre Domnul…” răzbate până la mine în timp ce preotul, în urma diaconului cu făclia în mână, cutreieră domol biserica în mare tăcere și o umple cu rotogoale de fum aromitor, închinându-se în fața icoanelor, iar mie îmi înoată ochii în lacrimi căci știu că nu poate exista pe pământ nimic mai sublim și mai înălțător, chiar dacă are dreptate Glebocika, cel inspirat de spuselor unor netunși din clasele superioare, cum că Dumnezeu nu există. Știu că nu este nimic mai sublim decât ceea ce simt eu acum, ascultând aceste cântări și rugăciuni și privind când la flăcăruile roșii ce pâlpâie dinaintea zidului de aur mat al vechiului iconostas, când la viteazul întru credință Alexandru Nevski, zugrăvit în toată fala și măreția dăruirii sale pe stâlpul poleit de lângă mine și la care cu evlavie adâncă și frică de Dumnezeu își duce mâna la inimă, iar ochii vulturești și plini de nestrămutată pioșenie i-a ridicat spre ceruri…

Astfel își urmează cursul misterul sfânt. Se închid și se deschid ușile altarului, simbolizând când alungarea noastră din paradisul pierdut, când priveliștea lui din nou întrezărită, se rostesc minunate rugăciuni ale luminii, exprimând amara recunoaștere a slăbiciunii și a neputinței noastre pământești și implorarea înălțată către Domnul Dumnezeu să ne așeze pe calea cea bună. Atunci bolțile bisericii se luminează mai viu și mai cald de multe făclii aprinse ca simbol a speranțelor omenești întru Mântuitorul care va să vină și întru luminarea sufletelor omenești de acea speranță, rugile pământești ale marii ectenii pătrunse sunt de puternica credință întru milostenia lui Dumnezeu: „Întru pacea cea de sus și mântuirea sufletelor noastre… Întru pacea lumii întregi și binecuvântarea sfintelor biserici ale Domnului…” Apoi iar și iar glasul acela stins, smerit, care cu pace te îndeamnă: „Așa cum Ție Ți se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea înaintea Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor…”

Nu, nu-i adevărat ceea ce am spus despre catedralele gotice și despre orgi, niciodată n-am vărsat în aceste catedrale asemenea lacrimi cum le-am vărsat în bisericuța Înălțării, în serile acelea sumbre și pustii, după ce condusesem pe tata și pe mama, intrând cu adevărat ca-n templul părintesc pe sub bolțile ei joase, în penumbra și tăcerea ei caldă, și rămânând să stau sub ele până nu-mi mai simțeam picioarele de oboseală, în hăinuța mea de școlar mult prea lungă și ascultând smeritele și amarele „O, Doamne, să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înainte-Ți…” sau dulcea și lenta cântare: „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc cel făr de moarte, a sfântului, fericitului Iisuse Hristoase…” și mă îmbătam în gând cu amurgul mistic ce mi se zugrăvea în imaginație în sunetele acestor cântări: „Cei ce sosit-au la asfințit și lumina serii văzut-au…”, sau mă așezam în genunchi în clipa tainică și tristă când din nou se lasă în biserică pentru o vreme tăcerea cea mai profundă și stinsul lumânărilor o pogora în beznele de la facerea lumii, ca după aceea să înceapă tărăgănat și încet, abia auzit, ca de departe și înaintea zorilor: „Slavă ție, Domnul Dumnezeul meu, în ceruri pace și bună învoire între oameni pe pământ…” întrerupt de trei ori de amarnice și pătimașe suspine de plâns: „Bine ești cuvântat, Doamne, învață-ne pre noi îndreptările Tale…”

Fragment din romanul „Viața lui Arseniev” de Ivan Bunin, traducere de Ecaterina Antonescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969