Fețele oamenilor

13/07/2022    |   de Theodore Dalrymple

„Nu-i meşter pe-astă lume A minţii taină-n chipuri s-o citească.”, spune regele Duncan în Macbeth. Cu alte cuvinte, nu poți distinge caracterul cuiva după figură.

Ei bine, trebuie să ținem cont că nu tot ceea ce a pus Shakespeare în gura personajelor sale este adevărat. Fiind o fire proteică, Shakespeare putea intui psihologia aproape fiecărui tip uman iar apoi să să scrie folosindu-se de vocea lor.

Strict vorbind, Duncan (care la urma urmei nu e Shakespeare) ar fi trebui să spună că nu există câteodată, foarte adesea chiar, niciun fel de știință în a descoperi firea cuiva, dar la fel de bine, uneori, chiar adesea, există o astfel de știință. Adesea judecăm după aparențe doar când nu avem altceva în schimb, dar aparențele nu înșală întotdeauna. Unii sunt foarte buni când vine vorba de astfel de judecăți, în timp ce alții judecă prost chiar și când au multe informații după care să se ghideze. Normal, mă consider a fi printre primii.

Cândva, din motive pe care nu are rost să le detaliez, am mers la o conferință de psihiatrie în Cuba, susținută de psihiatrii proveniți din școala psihanalitică. Împreună cu nevastă-mea i-am identificat de la aeroport pe participanți, cu mult înainte de a ști cine sunt, deși acolo se aflau mii de oameni.

„Uite, încă unul”, spuneam și invariabil aveam dreptate. Bineînțeles că era mai mult decât fața; era frizura, vestimentația și manierismele. Cu toate acestea, eram și noi uimiți de flerul nostru.

Conferința nu a dezamăgit. Apogeul a fost o prezentare susținută de un bărbat cu părul în bucle albe atent studiate și o eșarfă de pânză. Citea după o foaie, dar s-a întrerupt brusc după 20 de minute și și-a cerut scuze publicului, care desigur că nu înțelesese nimic până atunci. Se pare că citea paginile în ordinea greșită, așa că i-a luat un minut să le aranjeze, deși până atunci nici el, nici audiența nu realizaseră acest lucru pentru că vorbea în cel mai desăvârșit jargon. Doar eu și soția râdeam la absurditatea aproape suprarealistă a situației.
Am fost surprins, totuși, după aceea, să descopăr, când am stat de vorbă cu el, că era o persoană agreabilă, de bun simț, care își trata pacienții după metoda convențională. Părea ca și cum erau două persoane: pe de o parte doctorul, de cealaltă parte actorul,  Dr. Jekyll and Mr. Hyde, ultimul căutând faimă prin mijloacele propozițiilor incomprehensibile.

Acum, întâmplarea face să existe în micul meu oraș din Anglia, un festival anual de muzică clasică, dedicat muzicii din a doua parte a secolului al XVIII-lea și primul sfert al secolului al XIX-lea. Îmi plac în mod deosebit concertele de cameră. Există cu greu ceva mai plăcut decât o plimbare însorită de cinci minute urmată de un cvartet de Haydn.

Ca și în alte dăți, mie și soției ne place să ne dăm seama ce fel de oameni sunt pe stradă. Nu era prea greu. Bineînțeles că se poate spune că nu era un concurs cinstit deoarece știam despre ce e festivalul. Erau străini în oraș,  dar chiar și în mijlocul pieței care se desfășura acolo, ne dădeam seama aproape infailibil ce hram poartă fiecare.

Deși la vârsta a treia, atât eu cât și soția ne găseam printre cei mai tineri oameni din public. E drăguț când ești din nou tânăr, chiar dacă doar prin comparație cu cei din jurul tău, dar cu toate acestea mă neliniștea distribuția de vârstă din audiență. În cele patru concerte la care am luat parte, nu am văzut decât o tânără, împreună cu tatăl ei, el având în jur de 40 de ani, fiind de profesie muzician. Standardele muzicale erau foarte înalte, iar printre muzicieni erau figuri binecunoscute la nivel internațional. Motivul pentru care cei tineri nu veniseră nu era acela că se temeau de interpretări slabe.

Era totuși și un paradox. Unii dintre muzicieni erau tineri, cel puțin după standardele mele: un foarte bun cvartet de coarde era compus din oameni care aveau în jur de 30 de ani sau pe acolo. Cum se poate să ai muzicieni atât de buni și atât de tineri, și să nu fie nimeni de vârsta lor care să-i asculte?

Nu erau doar muzicieni buni, ci aveau și niște fețe de oameni buni. Desigur că nu știam nimic despre viețile lor personale, dar aș fi fost surprins să aflu că-și băteau nevasta, își otrăveau soțul sau altceva asemănător. Era clar că le plăcea să cânte, exprimându-și plăcerea într-un mod rafinat, dar evident profund și sincer. Privindu-i și ascultându-i am avut sentimentul că nu e totul pierdut.

Dar să ne întoarcem la paradox: ce înseamnă? Cred, deși nu pot dovedi, că reprezintă încă un semn al fragmentării societății în felii impenetrabile și etanșe, dacă nu chiar în două clase și facțiuni mari, una dintre ele în ascensiune fulminantă. E suficient să spun că mergând la un asemenea concert,  privindu-i pe acei muzicieni simțeam că văd ultimele rămășite ale unei civilizații muribunde, și m-am gândit la celebrele versuri ale poetei Edna St. Vincent Millay:

„Lumânarea-mi se mistuie la ambele capete;

Și nu va trece noaptea;

Dar ah, dușmanii mei, și oh, ai mei prieteni

E minunată lumina ce-o revarsă.”

Când moare sau a murit o civilizație, cine este de vină? Mor civilizațiile sau părți din ea ca urmare a unui proces natural precum se întâmplă cu o celulă vie, sau sunt ucise de indiferență ori intenționat?

Bătrânii îi învinovățesc mereu pe tineri pentru ceea ce nu le place – de pildă, pentru gusturile lor muzicale vulgare și rudimentare – dar o fac de parcă nu ar avea nicio responsabilitate în ceea ce privește tânăra generație. Dacă gustul pentru realizările aproape miraculoase ale trecutului e ca și stins, reprezentând acum grădina secretă a unui număr mic și nesemnificativ, a celor fără îndoială foarte privilegiați, nu se întâmplă asta și pentru că vechea generație a eșuat să sădească dragostea pentru ea în proprii copii?
De ce nu au făcut-o? Aici e cheia problemei.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?