Cel bun, cel rău și cel urât

S-a întâmplat ca recent să citesc despre un personaj care m-a șocat ca o întruchipare a celui mai prost gust posibil, mai degrabă decât ca o persoană reală, și anume Simon John Beverley, alias Sid Vicious. Este periculos, totuși, să-ți îngădui să te gândești la cineva mai degrabă ca la un specimen, indiferent cât de groaznic este acel ceva al cărui specimen se presupune că este. Chiar și cea mai depravată persoană este o persoană, și nimeni nu ar trebui să-și permită a uita vreodată acest lucru.

În mod normal, desigur, nu aș citi despre cineva neinteresant precum Sid Vicious. Am o atitudine destul de simplă față de muzica rock, al cărei exponent a fost domnul Vicious: sunt împotriva ei. În mod ideal, mi-ar face plăcere să fondez o Societate pentru Suprimarea Muzicii Rock, dar presupun că ar avea aproape același efect ca Societatea pentru Suprimarea Viciului, din secolul al XIX-lea. Adică, zero. Ajunge să spun că de fiecare dată când aud că tinerii unei țări se folosesc de rock pentru a se ridica împotriva unui dictator, dintr-odată iau partea dictatorului. Civilizația poate supraviețui dictaturii, dar nu poate supraviețui muzicii rock.

Să ne întoarcem totuși la tristul caz al domnului Vicious. Am citit despre el deoarece vreau să scriu un eseu despre un admirator al său care a comis o crimă, și mi se pare că acest aspect are o semnificație aparte în această problemă. Cum poate cineva care are o minimă decență umană și capacitate de discriminare estetică să admire o figură ca domnul Vicious? Mi-am dat seama rapid că este imposibil, de negândit.

Unii oameni își vor aminti probabil că domnul Vicious a fost acuzat în 1978 că și-a ucis prietena, Nancy Sprunge, în camera 100 a hotelului Chelsea din New York. Ambii aveau 20 de ani la vremea aceea. Câteva luni mai târziu, când sărbătorea eliberarea din închisoare pe cauțiune, domnului Vicious a murit din cauza unei supradoze de heroină. Nu a ajuns niciodată în fața judecătorilor, și drept urmare au apărut tot felul de teorii justificatoare, propagate de cei prea slabi la minte sau suficient de răi încât să-i fie fani.

Săracul domn Vicious! De mic copil i-a fost insuflată de către mama sa o filosofie a vieții în același timp prostească și îngrozitoare, cel puțin dacă ne luăm după relatări: „Tu ești tu. Poți face tot ce vrei.  Ar trebui să faci tot ce naiba vrei”. Nu trebuie să insistăm asupra vulgarității conținutului și stilului acestei filosofii (…)

Din nefericire, domnul Vicious, deosebit de leneș și netalentat (abilitățile sale la chitară le-a deprins într-o după amiază), dar cu ambiția de a deveni un star rock, s-a întâlnit cu un antreprenor al nihilismului juvenil și al auto-compătimirii, lipsit de scrupule și cinic, care a văzut în domnul Vicious potențialul de a deveni cu adevărat pervers și un nonconformist fără inhibiții, și ca urmare să-i aducă o mulțime de bani. Niciodată înclinat spre rafinament, fie din cauza educației, fie din cauza temperamentului, domnul Vicious și-a dedicat viața promovării urâtului moral și estetic. A băut în exces, a luat droguri, a scris câteva „melodii” groaznice, s-a îmbrăcat în zdrențe negre, și-a arătat corpul dezgolit în public, s-a tăiat, s-a bătut cu alții pentru nimic, a înjurat fără încetare, a distrus camere de hotel, și în general s-a comportat pe cât de rău i-a permis imaginația sa cumva limitată să o facă. Fiecare gest al său, fiecare mișcare, era o expresie a urâțeniei absolute. Cu cât se comporta mai rău, cu atât era mai bine din punct de vedere al relațiilor publice: într-o lume antinomică, celebritatea și faima sunt același lucru. O imagine asumată pentru mult timp devine rapid imposibil de distins de persoana care și-o asumă. Domnul Vicious a ajuns să fie în scurt timp o întruchipare a numelui (…)

Indiferent dacă domnul Vicious și-a ucis sau nu prietena – eu cred că a făcut-o – întreaga sa viață a fost într-un fel exemplară, un exemplu rău fiind un exemplu bun când cineva reflectează la el mai degrabă decât dacă îl imită. Nicio persoană sensibilă nu ar putea lua acest exemplu ca altceva decât ca o perfecțiune a răului.

Drept urmare a constituit o surpriză să descopăr două scrisori pe care domnul Vicious le-a trimis către mama fetei ucise. În scrisori se găsește și această poezie:

„Dar acum că ai plecat nu mai există decât durere

Și nu mai pot face nimic

Și nu mai vreau să trăiesc

Dacă nu pot să trăiesc pentru tine”

Este ceva fără îndoială banal, nivelul fiind acela pe care te aștepți să-l întâlnești pe o felicitare, dar cu toate acestea nu este vulgar în felul în care viața domnului Vicious a fost în permanență.

Scrisorile sunt bine scrise și mai rafinate decât m-aș fi așteptat. Nu sunt desigur niște capodopere literare, dar puține scrisori intră în general în această categorie. Dar nu sunt nici genul de grohăit vulgar ilustrat (…)

Ideea pe care încerc să o subliniez nu este că în interiorul domnului Vicious se afla o persoană mai rafinată și mai bună  care încerca să iasă la suprafață din această carapace vulgară, ci că el știa că tipul lui de viață era rău. Niciun om nu face rău conștient, susținea Socrate, dar el nu a avut avantajul (nu aș spune plăcerea) de a-l întâlni sau a citi despre Sid Vicious. Pentru că el făcea rău conștient, trăgându-și gloria din acest fapt.

Întrebarea este „de ce?” Și de ce a fost și este în continuare admirat? Nu a fost un geniu artistic căruia să i se acorde de către admiratori privilegii morale, pe drept sau greșit, sub motivul că opera compensează răul din viața privată. Singurul său talent vizibil, din câte îmi pot da seama, era o anumită lipsă de scrupule, o dorință nestrămutată de a renunța la orice urmă de respect de sine. De ce ar vrea cineva să-l imite date fiind consecințele morale și estetice înspăimântătoare care decurg de aici?

Cred că răspunsul este: egotism și lene mentală. Egotismul provoacă dorința de a te distinge în lume, indiferent cum. „Există un singur lucru mai rău decât a se vorbi despre tine, și anume a nu se vorbi despre tine”, a afirmat cu perspicacitatea sa frivolă Oscar Wilde. Nu a prevăzut lumea în care toată lumea dorește să fie celebră pentru un sfert de oră, chiar dacă, pace Andy Warhol, nu poate fi. A te dizolva fără să te remarci într-o mulțime a devenit pentru mulți cea mai grea lovitură cu putință pentru imaginea de sine. Faima, indiferent de costuri, este mai bună decât anonimatul, fiind o formă de viață de apoi care garantează un înțeles pentru banalitatea vieții de zi cu zi.

Totuși, în absența talentului și a dorinței de a munci și a studia (singura cale prin care talentul poate da rode), încălcarea normelor și scandalul sunt singura cale către faimă. Mozart a fost descris cândva ca scriind după dictarea lui Dumnezeu, un fel de Mahomed al muzicii, dar în celebra scrisoare, debordând de pietate filială, către Joseph Haydn, în care îi dedica cele șase cvartete, el afirmă că cvartetele au însemnat multă studiu anevoios și perseverent. Este adevărat că studiul anevoios și perseverent singur nu ar putea da rezultate atât de minunate, dar geniul fără efort ar fi de asemenea o pârloagă.

Patima celebrității, dorința de a nu rămâne anonim, indiferent de costuri, combinată cu lipsa talentului, au drept consecință absența scrupulelor, nu doar în domeniul muzicii, ci în toate domeniile. Consecințele sunt cumplite în special în domeniile unde este nevoie de înzestrări artistice, deoarece acestea necesită disciplină, studiu și toate celelalte ingrediente pentru a reuși, chiar și pentru cei mai talentați (…)

Nu toată lumea are, totuși, curajul de a se degrada. Cei care nu au curajul devin fani, paraziți sau imitatori palizi, mai degrabă decât inițiatori sau transgresori. Cu toate acestea, au un efect prin simpla greutate a numărului, poate chiar mai mare decât nonconformistul original. Ei transformă ceea ce era odată o transgresiune într-o normă sau o convenție.  Stilul vestimentar al domnului Vicious, hidos și în mod deliberat urât, era odată atât de scandalos și extraordinar încât era remarcat oriunde mergea și a fost chiar atacat pentru el. La scurtă vreme după, nu se mai scandaliza nimeni.

Oricât am încerca să ne forțăm imaginația nu am putea descrie stilul său vestimentar drept un progres, nici măcar în sensul tehnic și ciudat al Victorian Rational Dress Society. Dimpotrivă. Dar urâțenia este mult mai ușor de atins decât frumusețea, la fel cum a distruge este mai greu decât a construi. Este adevărat că rezultatul unei munci intense nu este neapărat ceva frumos. Dar consecința lipsei de efort este întotdeauna urâtul. Și din acest motiv, urâțenia este atât de tentantă pentru omenire.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.