Să nu judecăm?

În timp ce mergeam săptămâna trecută cu autobuzul – o călătorie cam de 45 de minute – am observat o tânără foarte drăguță, nu departe de mine. Imediat ce a plecat autobuzul din stație și-a scos trusa de machiaj și a pierdut jumătate de oră pentru a se machia. Niciun mare pictor nu ar fi fost atât de atent la pânza lui pe cât era acea fată atentă la machiaj. Paleta de culori era largă, amestecul de o complexitate alchimică.

Mi-aș dori să spun că eforturile ei au avut mai mult succes decât ale alchimiștilor care încercau să transforme metale ordinare în aur, dar nu a fost cazul. Dimpotrivă, când a terminat, a transformat drăgălășenia naturală într-o curvăsăreală pictată, acel sclipici vulgar și ieftin pe care atât de multe tinere britanice îl confundă cu atractivitatea. (Începi să crezi că școlile noastre sunt centre profesionale pentru prostituate ieftine.)

Bineînțeles că m-am supărat, ba chiar m-am mâniat pe o cultură care schimbă astfel o fată draguță, și totul prin cooperarea ei voluntară. Cum să piardă o jumătate de oră ca să se picteze! Câtă vanitate! Câtă superficialitate!

După care, înainte să ajung la destinație, fata a coborât din autobuz. Dintr-odată m-am simți rușinat de gândurile mele nemiloase. Am observat că avea un fel de diformitate congenitală sau poate o distrofie, care îi afecta serios mersul. Nu avea nevoie de baston, dar îi era greu să meargă. Fiecare pas era o muncă serioasă, un efort; nu era pentru ea minunea mersului fără grijă sau atenție. Și mai rău (probabil) era că avea vârsta – probabil 24 sau 25 de ani – când omul e teribil de conștient de privirea celorlați, când îți imaginezi că toți se uită la tine. Cine nu și-ar da seama de problemele ei?

În restul călătoriei, m-am gândit la starea sa de plâns. (În fapt, era îmbrăcată cu mai mult gust decât majoritatea tinerilor de vârsta ei). Există tragedii mai mari decât a ei, desigur, și sunt oameni cu diformități sau handicapuri mai mari decât al ei și care le-au depășit cu succes. Dar noi nu vedem toată lumea și nici toată istoria; noi trăim în micul nostru colț de lume și istorie, iar suferințele noastre sunt mari sau mici în funcție de standardele acelui mic colț. Cine ar avea îndrăzneala sau cruzimea să-i spună fetei povestea lui Stephen Hawking sau cum spune Biblia „Du-te, leneşule, la furnică şi vezi munca ei şi prinde minte”. Pentru ea fața era ceea ce reprezenta strălucirea intelectuală pentru Hawking.

Nu e nevoie de mari eforturi de imaginație pentru a-ți da seama de efectul psihologic al handicapului ei în lumea modernă, în care sănătatea imperfectă, în special în rândul tinerilor, este în primul rând mult mai puțin întâlnită decât înainte, iar apoi este cel mai adesea ascunsă. Mai mult, înfățișarea personală rar a fost atât de importantă pentru oameni, iar frumusețea feței ei nu ar fi putut compensa ciudățenia mișcărilor. În căutarea unui bărbat nu ar fi trebui să dea peste cei mai buni tineri în același timp în care urma să fie expusă la cei mai răi?

Drept pentru care, mi-am schimbat complet atitudinea cu privire la grija acordată machiajului. Departe de a vedea în asta un semn de superficialitate, așa cum presupuneam, reprezenta în fapt un triumf al voinței. Încerca să arate cât mai bine deși i-ar fi fost mult mai ușor să pice în disperare și indiferență.

Mi-era rușine pentru graba cu care am judecat. Dacă aș fi coborât din autobuz înaintea ei, nu aș fi văzut handicapul și mi-aș fi menținut opinia nedreaptă despre ea. Nu mă simțeam bine în pielea mea gândindu-mă astfel.

La urma urmei, știam ce înseamnă să te grăbești să judeci. Am fost chemat ca expert în numeroase procese și știu că diavolul se ascunde în detalii. Ceea ce pare limpede ca ziua adesea nu e așa (deși uneori este). Am parcurs o parte din dovezi și am ajuns la o concluzie prematură; am citit restul și am ajuns la concluzia opusă. S-a întâmplat de atâtea ori încât ar trebui până acum să mă abțin să mai fac asta.

Și cu toate astea nu doar că nu o fac dar nici nu cred că o voi putea face vreodată. Și asta pentru că a judeca e ceva inseparabil de gândirea umană. Chiar și decizia, aproape întotdeauna nesinceră și luată cu o anumită mândrie și autosatisfacție, de a nu judeca depinde de o judecată și drept urmare e auto-contradictorie. Nu cred că cineva – sau ca să fiu prudent, nu cred că sunt mulți oameni – care să se abțină mai mult de câteva minute de la a face o judecată morală sau estetică. Omul, potrivit lui Aristotel, e un animal politic. Aș adăuga că e și un animal care judecă.

Drept urmare, nu putem să ne ferim de a judeca mai mult decât ne-am putea feri de atmosfera înconjurătoare. Ceea ce nu e posibil nu poate fi dezirabil, decât în mintea unor utopiști narcisiști; dar deși nu putem evita judecățile, putem evita a ne ține de ele cu dinții, ignorând realitatea. De aceea trebuie să avem o anumită detașare, fără să fim neserioși. Trebuie să fim pregătiți să renunțăm la ele.
Judecata mea asupra fetei nu implica mare lucru, desigur. Ce credeam eu despre ea nu conta mai mult decât ce credea ea despre mine, dar îmi pot imagina cu ușurință situații în care judecata la fel de grăbită ar putea avea consecințe neplăcute. Mai mult, doar printr-o întâmplare mi-am schimbat părerea despre ea.

Dar faptul că primele impresii pot fi înșelătoare nu poate anula inevitabilitatea lor. Avem nevoie de o judecată care ține cont de circumstanțe, nu de iluzia că nu vom judeca în numele unei toleranțe fictive și mândre.

Theodore Dalrymple este autorul volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum.