A citi cărți vechi

09/08/2022    |   de Joseph Sobran

Cititorii mei perseverenți vor observa că obișnuiesc să citez o mână de scrieri clasice, în special Shakespeare, „Viața lui Samuel Johnson” de Boswell, și „Federalist Papers”.  Dacă cititorii bănuiesc că aceste câteva capodopere reprezintă cam toată învățătura mea, atunci au dreptate.

Când eram tânăr am cumpărat un set întreg din ediția „Marile cărți ale lumii occidentale” a lui Mortimer Adler, intenționând să le citesc pe toate. Dar cumva nu am reușit să parcurg decât câteva dintre ele. Adică operele lui Dickens și Balzac.

Sunt un cititor avid, dar mai tot ce citesc face parte din cea mai perisabilă formă de literatură: jurnalismul. La urma urmelor, jurnalismul este meseria mea, iar aceasta înseamnă să fiu la curent cu lucruri care vor fi în curând uitate. Așa că îmi încep ziua cu mai multe ziare, dar rareori o termin cu o lucrare clasică pe care să nu o fi citit înainte.

Conform definiției celebre a lui Mark Twain, o carte clasică este o carte pe care toată lumea ar fi vrut să o citească, dar pe care nimeni nu vrea să o citească. Dar acele descurajatoare liste de lecturi obligatorii pentru eternitate sunt un pic înșelătoare. Îți poate lua ani de zile să stăpânești un singur mare autor. Mare parte din ceea ce „știm” despre clasici este ceea ce am aflat despre ei dinainte și s-ar putea să nu trecem dincolo de reputația lor până când nu-i vom fi citit de mai multe ori.

Și cu toate acestea, puținii clasici pe care i-am aprofundat au fost de neprețuit, chiar și în munca mea de jurnalist. Să cunoști bine chiar și o singură carte veche, chiar dacă nu a fost canonizată drept „clasică”, înseamnă să ai o anumită ancoră pe care nu o poți extrage din majoritatea cărților contemporane.

Nu există anumiți clasici, nici măcar Shakespeare, pe care „trebuie” să-i citești. Dar ar trebui să găsești o mână de scriitori vechi excelenți pe care să-i absorbi, și nu doar să-i citești, ci să trăiești cu ei, până când îți devin voci în mintea ta – un fel de consiliu intern pe care să te bazezi tot timpul.

Când trăiești cu un autor a cărui viziune sau filosofie este atât bogată, cât și în afara modei, obții o anumită imunitate din partea presiunilor contemporane. Lumea modernă, cu maniile, propaganda și publicitatea sa, încearcă în permanență să ne tragă în mijlocul turmei conformiste. Marea literatură ne poate ajuta să devenim imuni la capriciile lumii.

Lumea modernă este ca un marș nesfârșit de la Nurnberg. Tot ceea ce era greșit în legătură cu Germania nazistă este mai mult sau mai puțin tipic pentru toate celelalte state moderne, chiar și pentru acelea care își imaginează că sunt la antipodul Germaniei naziste. Dușmanii politici se dovedesc adesea că sunt din același neam, iar diferențele violente sunt cu predilecție superficiale, mascând presupoziții profunde și comune. Stalin, Hitler, Franklin Roosevelt și Winston Churchill erau mai apropiați unul de altul decât credeau. La fel și Bill Clinton și Slobodan Miloșevici.
Când am de-a face cu un nou subiect sau o temă politică, mă întreb adesea ce ar fi spus Shakespeare, Samuel Johnson, Edmund Burke sau James Madison —sau, dintre autorii mai recenți, George Orwell, C.S. Lewis sau Michael Oakeshott. Nu că acești oameni au avut întotdeauna dreptate. Acest lucru ar fi imposibil din moment ce s-au contrazis de multe ori unii cu alții. Marii autori nu au un „mesaj” specific.

Dar cel puțin au mințile lor. Nu sunt doar produse ale fabricilor de gândire pe care le numim opinia publică, care ar putea fi definită drept ceea ce fiecare crede că fiecare crede. Ei ne oferă standarde de judecată independente de mase, atunci când guvernul, școlile publice și media folosesc tehnicile moderne de manipulare pentru a încerca să genereze uniformitate de masă, cu scopul de ne a face mai ușor de controlat.

Pică în sarcina noastră să păstrăm o anumită detașare, iar literatura veche ne ajută să reușim acest lucru. Din acest motiv statele tiranice încearcă de obicei să controleze, să marginalizeze sau chiar să abolească acea literatură și în special literatura religioasă. Metoda aceasta nu presupune neapărat cenzura manifestă. Același efect poate fi obținut prin curicula școlară sau în numele „separației dintre Biserică și Stat”.

Sunt clasice acele cărți pe care, de-a lungul timpului, cititorii cu discernământ le-au recunoscut ca oferind perspective ingenue de a vedea lumea „noutăți care rămân noi”, după cum le-a definit cineva. Ar mai putea fi numite și noutăți care rămân importante. Și care rămân încântătoare.
Nu există nimic asemănător ca bucuria de a te îndrăgosti de o carte veche, de a găsi un mentor care îți vorbește din trecutul foarte îndepărtat.

Joseph Sobran este autorul volumului de eseuri „Evul Întunecat: Noua Moralitate”, apărut la Editura Contra Mundum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?