Recent, într-un supermarket din Franța am observat că o tânără de la casă avea un ecuson pe care scria „hôstesse de caisse”— hostesă de casă. Până nu demult, ar fi fost doar o casieră măruntă, cineva care încasa banii. Ce promovare! Trebuie să spun că nu arăta deloc a fi mândră.
Schimbările programate și deliberate de terminologie, mai ales când vine vorba de denumirile muncitorilor, sunt interesante în sine și par să survină din ce în ce mai des. Trebuie să ții pasul cu ele, ca să nu fii privit ca un reacționar. Ceea ce era nu doar acceptabil ieri, ci chiar obligatoriu, devine astăzi tabu, iar folosirea unui cuvânt tabu te face să fii nu doar în urma vremurilor, ci un om rău. Blestemat să fie cel care folosește denumirea de stewardesă! E la la fel bine privit ca un Tyrannosaurus rex la un așram vegan.
E mai ușor să schimbi nume decât lucruri, mai ușor să schimbi denumirea muncii decât munca făcută de oameni. Hostesa de la casă făcea exact ce făcea și casierița. Fără îndoială că un manager strălucit s-a gândit că o nouă denumire va conferi demnitate acelei munci. Poate că într-o zi fata va fi promovată ca manager de casă. E o inflație de denumiri de joburi, după cum e o inflație în toate.
Deși a munci la casă într-un supermarket este o figură de stil comună pentru ratare, atât în carieră cât și în viață, slujba ar putea fi foarte interesantă, cel puțin pentru o vreme. Ar fi fascinant de văzut ce aleg oamenii să cumpere și să încerci să corelezi alegerile făcute cu nivelul social, educația și inteligența – care până la un anumit punct sunt ceea ce am numi intersecționale, deși, desigur, fără o corelație 100%.
După cum știe și uită toată lumea, corelația nu înseamnă cauzalitate, dar suspectez că consumul de băuturi carbogazoase, de pildă, e foarte puternic corelat cu prostia, veniturile mici, educația precară și statul social inferior. Având în vedere că nu există semn de egalitate între corelație și cauzalitate, nu aș merge până acolo încât să susțin că băuturile carbogazoase sunt responsabile de prostie etc., dar în secret cred că ar putea să facă asta, în special dacă se întâmplă de la o vârstă fragedă. E nevoie de cercetări.
Firesc, nu se pot trage concluzii definitive din ceea ce oamenii cumpără. Cândva eram într-un supermarket și am fost surprins să-l văd în față la rând pe profesorul meu. Pe vremuri profesorii nu mergeau la supermarket, dar vremurile s-au schimbat odată cu avansul democrației. Profesorul meu era genul de om care atunci când era în formă, te putea face să te simți neplăcut de la 100 de metri. Sociopatia lui îl anunța așa cum anunță o hartă meteo un front de aer rece. Întindea mâna să i-o strângi și o retrăgea în momentul când o atingea. După care, când îți retrăgeai și tu mâna, el o întindea din nou. Pe logica asta putea merge la nesfârșit; dar în general, renunța după vreo două încercări.
În fine, luasem doar două lucruri: niște zmeură și o sticlă de gin. Profesorul s-a uitat în coșul meu și a ridicat discretă din sprâncene. Mi-l închipuiam cum se gândește la mine ca la un alcoolic subnutrit care folosește zmeura doar pentru a aromatiza ginul. Totuși, o astfel de concluzie ar fi fost prematură.
Dacă aș fi stat la casă la supermarket, sunt convins că nu aș putea rezista tentației de a da sfaturi nutriționale, mai ales negative, mai ales celor care cumpără mâncare procesată.
„Nu, nu vreți să cumpărați mizeria aceasta dezgustătoare, duceți-o înapoi la raft”.
În cazul în care clientul ar avea un copil în căruț, l-aș acuza că îl abuzează cu mâncare proastă, îl îngrașă ca pe un porc și îi reduce speranța de viață. Făcând apel la conștiință aș refuza să scanez lucrurile proaste și le-aș lăsa să cadă pe lângă scaun. Nu cred că aș rezista prea mult ca angajat.
În timpul pandemiei, am descoperit cât de importante sunt hostesele de la casă. Deși ne-am lipsit suficient de ușor de întâlnirile față în față cu doctori, profesori universitari, avocați (cu toți cei bine plătiți), am descoperit că nu ne putem descurca fără întâlnirile cu aceste persoane considerate joase. Au muncit eroi și ne-au ajutat să avem mâncare.
Primul lockdown l-am petrecut în Paris. Acolo, casierițele de la supermarketul din apropiere proveneau aproape exclusiv din imigranți. Dumnezeu știe cum o duceau! Probabil că ajungeau în fiecare zi în centrul din unele din cele mai hidoase cartiere concepute vreodată de om. Cu toate acestea, erau întotdeauna politicoase și vesele. Presupun că își cheltuiau jumătate din câștiguri pe chirie.
Cum au fost răsplătite pentru eroismul lor tăcut și fără mofturi? La scurtă vreme după ce s-a încheiat pandemia, sau cel puțin când s-au suspendat o serie de măsuri luate împotrivă, ele au fost date afară și înlocuite de mașini (…)
Nu erau genul care umblă după asistență socială și fără îndoială că își vor găsi altceva de muncă. La urma urmei, nu există un număr fix de locuri de muncă în vreo economie. Cu toate acestea, mi s-a părut ceva indecent în concedierea lor, ca și cum ar fi niște șervețele pe care le folosești la picnic. Știu, așa funcționează lumea și foarte probabil pe termen lung este bună această distrugere creativă. Dar nu cred să fie foarte amuzant să fii distrus creativ.
Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.