Pierderea de sine

De mai mulți ani duc de unul singur o bătălie împotriva părerii bune despre sine – nu a mea, desigur, pentru că eu am exact cât trebuie, ci împotriva ideii că ea reprezintă cheia fericirii umane.

Una dintre multele însușiri umane, părerea bună despre sine, departe de a fi dezirabilă, este una dintre cele mai detestabile. Este mult mai înrudită cu trufia și suficiența decât cu respectul de sine sau chiar cu încrederea în sine. Oamenii care vorbesc despre așa ceva o fac de parcă ar fi vorba despre un drept al omului inalienabil, mai degrabă decât de ceva care trebuie câștigat. Cu alte cuvinte, părerea bună despre sine este ca un proces echitabil:  nu contează cum ești sau ce ai făcut, ai un drept la așa ceva, indiferent de timp și de loc.

Bineînțeles că oamenii care vorbesc despre o lipsă a părerii bune despre sine știu în adâncul inimii lor că vorbesc verzi și uscate. Uneori, pacienții vin la mine și îmi spun că au părere proastă despre sine iar eu le spun că măcar au nimerit-o și ei odată. În loc să devină furioși, după cum probabil v-ați aștepta, izbucnesc în râs, ca și cum ar fi prinși cu o înșelătorie stridentă – ceea ce într-un anume sens s-a și întâmplat. După cum spuneau tâlharii de modă veche din Anglia, când erau prinși în flagrant de polițiști, „mă predau, șefule!”

Îi întreb: „să presupunem că ți-ar spune cineva că și-a lăsat copiii să moară de foame deoarece a ales să tragă heroină în loc să-i hrănească, și că a furat toate economiile mamei sale bătrâne, dar cel puțin nu ar avea nicio problemă cu imaginea bună despre sine, ce ai spune în acest caz?”

De fapt, era doar o întrebare retorică deoarece am întâlnit multe astfel de persoane, pline de încredere în sine și goale de orice virtute sesizabilă. Într-adevăr, una dintre sursele caracterului lor urât s-ar putea să fi fost tocmai părerea bună despre sine, în măsura în care nimic nu o putea știrbi, nici măcar ura sau disprețul tuturor celor din jurul lor. Dacă aș fi fost mai tânăr și mai activ aș fi fondat o Societate pentru Prevenția Părerii Bune despre Sine.

Odată ce începi să iei în considerare părerea bună despre sine, ești pierdut. Ai intrat în labirintul absorbției de sine, cu foarte mici șanse de a mai ieși de aici, și fără nicio speranță de a învăța ceva util din asta. Pentru a schimba metafora, căutarea părerii bune despre sine este o mlaștină sau un nisip mișcător. Sau, ca să o schimbăm din nou, ea reprezintă pentru suflet ceea ce reprezenta pentru trup metoda lui Émile Coué, cu mantra sa că în fiecare zi, în orice fel, devii mai bun și mai bun. În fiecare zi, sub orice formă, devii și mai îngâmfat.

Dacă tot am ajuns aici, să râdem de două idei despre care se presupune în mod general că ne conduc la o viață fericită, și anume descoperirea sinelui adevărat și autenticitatea.

Când cineva trecut de tinerețe spune că se află în căutarea sinelui, aproape întotdeauna s-a comportat rău. Nimeni nu își caută sinele, dacă a avut o viață mulțumitoare. Presupoziția este că, odată găsit, adevăratul sine va fi fermecător, de succes, și, mai presus de toate, bun. Aceasta se întâmplă pentru că omul se naște bun, deși, paradoxal, peste tot este rău. A-ți descoperi sinele este un panaceu, după care vei trăi de-a pururi fericit.

Din păcate, căutarea propriului sine are o tendință de a se prelungi ani și ani, uneori chiar zeci de ani. Obișnuiam să-mi întreb pacienții care afirmau că se află în căutarea sinelui, cum vor ști că l-au găsit. Adevăratul sine, la urma urmelor, nu este ca o pereche de mănuși rătăcite. Spuneau că nefericirea va dispărea când îl vor găsi, probabil ca o formă de mulaje. Dar nu aveau niciun fel de idee despre cum ar arăta o viață mai bună decât cea pe care o duceau. Majoritatea se gândeau la o viață mai bună în termeni de lux și de consum. A face baie în lapte în loc de apă. Când le spuneam că ar trebui mai degrabă să-și piardă sinele decât să-l găsească, mă întrebau cum adică să se piardă.

„Prin a fi interesat și de altceva în afară de tine”, le spuneam.

„Păi și cum faci asta?”

Aici, fragilitatea sfatului meu mi-a devenit evidentă. Am fost interesat de multe lucruri diferite în decursul vieții mele, de regulă în succesiune, iar biblioteca mea dă mărturie despre tendința mea spre monomanie. Dar niciodată nu am fost neinteresat de ceva, și ca urmare nu am nicio idee despre cum oamenii dezvoltă o capacitate de a fi interesați de ceva (adică de orice) din nimic, nici nu îmi aduc aminte cum am devenit eu interesat. Presupun (deși nu o pot dovedi) că educația modernă, care pune accentul pe relevanța contemporană a ceea ce este predat copiilor, în loc de, așa cum ar trebui, irelevanța contemporană, este parțial de vină pentru mulțimea de oameni care nu își pot lăsa în urmă sinele, și drept urmare sunt lăsați la cheremul distracțiilor furnizate de regimul nostru de pâine și circ.

Setea nepotolită pentru distracție este un simptom al plictiselii profunde față de lume. Dar, distracția reprezintă, de asemenea, una dintre principalele cauze ale plictiselii din lume, până într-o asemenea măsură încât realitatea de zi cu zi cu greu poate concura cu senzațiile vulgare ale distracției. Dar din moment ce a te confrunta cu realitatea de zi cu zi rămâne o necesitate pentru majoritatea oamenilor, consecința este plictiseala deoarece apare comparația cu distracția. Doar un angajament mai profund cu lumea poate evita sau depăși această problemă.

Căutarea autenticității nu este doar lipsită de sens ci și foarte dăunătoare, atât psihologic cât și social, deoarece, în linii mari, autenticitatea este gândită ca fiind un comportament fără restricțiile vieții civilizate normale, printre care se află și capacitatea și voința de a fi în unele ocazii ipocrit și nesincer. Desigur că doza precisă de ipocrizie și nesinceritate reprezintă o problemă de discernământ, dar autenticitatea înseamnă o barbarie dacă prin ea se înțelege a spune și a face ceea ce vrei, oricând ai chef.

Shakespeare știa că autenticitatea, în acest sens, este pentru cei mai mulți oameni o imposibilitate și, în orice caz, un ideal indezirabil. Primele versuri din Sonetul 138 sunt suficiente pentru a o dovedi:

„Ea jură că-i din adevăr, icoana
și eu o cred, deși minciuna-i simt,
mă vede june fără de prihană
neînvățat cu-al lumii veșted jind.
Mă crede tânăr deși bine știe
că zile-mi mai bune-mi sunt trecut
și eu pare s-o cred și-n viclenie
și-al ei și al meu, ni-i adevărul slut.
Ea tace mincinoasă. De ce oare
nu-i spun că sunt bătrân, cum de-am uitat?
Ești un nărav al dragostei, uitare,
anii nu-i știi, câți ai cu-adevărat!

Ar trebui Shakespeare să-și abandoneze iubirea pentru că știe că este neautentică în ceea ce spune? Desigur că nu:

Ești un nărav al dragostei, uitare…

Să lăsăm atunci părerea bună despre sine, sinele nostru adevărat și autenticitatea noastră ca și toate dezideratele fictive ale psihologiei moderne

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.