Prințul fericit

13/09/2022    |   de Will Lloyd

Până săptămâna aceasta, când liderii mondiali l-au salutat la COP26, nu a trecut o zi fără ca prințul de Wales să nu fie hărțuit. Moștenitorul aparent a fost insultat brutal și creionat în termeni zeflemitori. Sau chiar tachinat despre urechile lui. Sau despre credințele sale cele mai profunde. Sau despre colapsul primei sale căsătorii.

La vremea respectivă, Diana – mereu aptă să surprindă dispoziția populară – l-a supranumit „băiatul-minune”, „killer Wales[1]”, „marea speranță albă”. A râs de medaliile lui; i-a spus că nu o să-i succeadă niciodată mamei sale. Când încerca să se roage înainte de culcare, îl lovea în cap și țipa. Și vorbim de soția acestui om. Imaginați-vă ce zicea despre el Kelvin Mackenzie de la The Sun.

Și nu doar ziarul The Sun în anii `80. În vremuri mai recente, Charles a fost descris ca un tăntălău, un tăntălău teribil, un tăntălău pericol, nechibzuit, imbecil, „marioneta unor guru siniștri”, jalnic, „un semănător de dezbinări și dispute”, și „mult prea grandios” – și toate astea într-un singur articol din The Spectator.

 (…) Până și mama lui s-a lăsat ispitită să îl critice. „Charles este fără speranță”, a fost verdictul ei zdrobitor. „Nici toată apa cumplitului ocean. Nu poate şterge mirul cu care este uns regele” spune Shakespeare prin intermediul lui Richard al II-lea. Ei bine, în cazul lui Charles, cumplitul ocean a încercat. Și a tot încercat.

Acum oceanul se retrage în sfârșit. Finalmente, Charles este respectat, admirat, și – poate cel mai șocant – este ascultat. Mirul lui este din nou imaculat. Și nu pentru că ar fi în posesia coroanei. Ci s-ar părea că este vorba aparent de o binemeritată autoritate, derivată mai puțin din dreptul cu care s-a născut, cât mai degrabă din corectitudinea timpurie a părerilor sale despre compost.

Săptămâna aceasta, fie că s-a adresat grupului G20 la Roma, fie că a strâns mâna demnitarilor de la COP26, prințul a fost tratat cu respectul lingușitor pe care el îl rezervă plantelor sale de la Highgrove. O atenție drăgăstoasă și sârguincioasă. De ce?

Prințul a emis avertizări despre schimbările climatice încă de prin 1970. Spre deosebire de tatăl lui, un om din secolul vitezei, el nu a crezut niciodată într-un viitor tehnologic. Rapsodia despre albine și studia gardurile vii. Voia să protejeze elefanții și să-i conserve pe boșimanii din Botswana, văzându-i cam în același fel.  A experimentat cu dietele vegetariene într-o vreme în care singura persoană care mai făcea acest lucru într-o Anglie mustind în sos de vită era Morrissey. „La început toată lumea a crezut că e nebun…” a declarat biografa lui, Penny Junor, pentru Washington Post. „Vorbește despre lucrurile astea de cincizeci de ani, dar lumea l-a ajuns în sfârșit din urmă, nu-i așa? Categoric nu este un nebun. ” Chiar și Donald Trump a recunoscut acum câțiva ani că a „ascultat în totalitate” părerile ecologiste ale lui Charles.

În vreme ce aștepta ca mama sa să abdice, Charles tânjea să facă ceea ce trebuie. A făcut acest lucru prin gânduri, nu acțiuni. Winston Churchill i-a spus reginei într-o scrisoare că Charles, la vârsta de doi ani, era „prea tânăr ca să gândească atât de mult.” La un dineu, Edwina Mountbatten i-a spus lui Charles, pe atunci în vârstă de opt ani, că ar trebui să nu mai rupă codițele de la căpșuni. Pentru că ar putea să țină fructele de codiță ca să le tăvălească prin zahăr. Câteva momente mai târziu verișoara lui, Pamela Hicks, a observat că „bietul copil încerca să pună la loc toate codițele. A fost atât de trist.” Întreaga perspectivă a lui Charles ar putea fi redusă la această dorință de a pune la loc codițele căpșunilor. (…)

El a crezut mereu că această dorință de a salva și de a servi a fost ascuțită pe piatra realității, mai degrabă decât că este o consecință neintenționată a creșterii sale artificiale. „Am ajuns să realizez”, scria el în 2002, „că întreaga mea viață a fost până atunci motivată de o dorință de a vindeca – să vindec peisajul dezmembrat și sufletul otrăvit; peisajul citadin distrus, în care armonia a fost înlocuită de cacofonie; să vindec diviziunile dintre intuiție și rațiune, dintre trup, minte și suflet, pentru ca în templul umanității noastre să poată fi aprinsă din nou o flacără sacră.” Se putea scăpa din modernitate, putea fi înlocuită cu … el, într-un templu, aprinzând o flacără. Ceva mai atractiv, presupun, decât tăiatul de panglici la încă un centru comunitar.

Și a ținut-o tot așa vreme de vreo câteva decade. Imaginea de sine era una radicală: Red Shelley într-o jachetă marca Anderson & Sheppard. Se referea la sine, spunea fostul său secretar personal Mark Bolland, ca la un „dizident care lucrează împotriva consensusului politic prevalent”. Toată această dizidență a fost colectată în două volume, un tezaur de 1,012 pagini de discursuri și remarci, care s-a vândut cu peste 320 de lire sterline, ilustrat cu propriile sale acuarele, legat într-o pânză groasă verde închis, și publicat în 2015. Aceste tomuri par a fi scoase pentru a da bătăi de cap rafturilor librăriilor, nu cititorilor. Ce dezvăluie, o dată ce v-ați tăiat drumul cu maceta prin multiplele introduceri, glose, prefațe, preludii, dregeri de glas și fanfare, este un om vehement ostil lumii așa cum e ea.

Charles nu se schimbă niciodată. Doar lumea se schimbă în jurul lui. Atunci cînd s-a născut în 1948, războaiele și revoluțiile nivelaseră totul. Avusese loc o „Mare compresie”; inegalitatea fusese suprimată accidental, prin vărsare de sânge sau cu intenție. Vreme de 30 de ani am avut taxe mari, romane bune, o clasă de mijloc de succes și o meritocrație operațională.

Deja în anii nouăzeci politicienii Tory din Marea Britanie puteau visa la o societate „fără clase”. Charles a fost cel mai criticat în această perioadă de mijloc, nu numai din cauza „războiului soților Wales”, ci pentru că această dispoziție social democrată făcea ca însăși monarhia să pară ridicolă. „Cine știe ce va aduce soarta?” spunea Diana funest la vremea respectivă. 

 Și iată că soarta a trimis-o pe ea pe lumea cealaltă, și apoi a produs o lume cu mult mai inegală. Meritocrația s-a calcifiat într-o aristocrație. Care tratează instituțiile naționale și internaționale ca pe niște locuri de promenadă pentru familiile favorite. După Irak, criza financiară, și 2016, această elită, văzută de jos, a început să arate a Ancien Régime. Cu averi fabuloase, proprietăți, yacht-uri, vile, servitori, și vieți sexuale elaborate, această clasă a început să semene cu Windsorii, dar cu bărbii mai proeminente.

Charles pare să se simtă în largul lui cu acești oameni. Să fie admirat de Jeff Bezos; salutat de Primul Ministru ca un „profet fără onoruri”. Să își petreacă timpul cu Leonardo DiCaprio. Să bea cu Bill Gates, când raportul dintre avuția acestuia și cea cea a unui cetățean american de mijloc este cam același cu cel dintre cei mai bogați aristocrați ai Romei Antice și plebeii de la 400 î.d.H. Cât de potrivit pare. Cei care au cules cele mai scânteietoare roade ale civilizației industriale cred acum, asemeni lui Charles, că această civilizație este bolnavă.

Așa că dizidentul Charles a fost, în sfârșit, acceptat. Un basm care să-l înlocuiască pe cel vechi, cu prințesa care a murit într-un tunel. A crezut toată viața că a dus un război de guerillă împotriva expertizei științifice. Acum, când ea este de acord cu el în privința albinelor și a gardurilor vii, îi poate da binecuvântarea sa. În mod tipic, victoria lui este pirică. Tot ce a fost nevoie, pentru ca Charles să fie reabilitat, este perspectiva dispariției iminente a rasei umane.

Sursă: https://unherd.com/2021/11/prince-charles-has-finally-won/

[1] „Balena ucigașă”, joc de cuvinte intraductibil.

1 Comment

  1. OT spune:

    Bravo!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?