Mitul reciclării

15/09/2022    |   de Michael Sanera și Jane S. Shaw.

Bruce Van Voorst, jurnalist la revista Time, a observat această problemă în urmă cu câțiva ani. Americanii spălau în fața caselor și a blocurilor sticle și le împărțeau după culori. Strângeau teancuri de ziare într-un container, într-altul adunau hârtia albă, iar în al treilea hârtia de la computer. Duceau colecții întregi la centrul de reciclare.

Dar Van Voorst a descoperit un „secret murdar”. O mare parte din materialele strânse și separate cu grijă nu erau niciodată reciclate. „În fața depozitelor din New Jersey s-au strâns mai bine de 10.000 de tone de ziare vechi”, scria el, iar în întreaga țară, cifra ar putea depăși 100 milioane de tone. În Seatle, o companie de reciclare se întreba ce să facă cu 6000 tone de sticle care nu puteau fi refolosite.

Copleșite de gunoi, centrele de reciclare nu puteau face față la toate reziduurile pe care cetățenii conștiincioși le salvau. Mare parte au sfârșit în incineratoare, în gropi de gunoi ecologice, în zone de depozitare.

Presiune în creștere

Copiii sunt învățați că Pământul se confruntă cu un dezastru. Marea speranță pentru evitarea catastrofei o reprezintă reciclarea. Copiii sunt presați în continuu să recicleze – și să-i preseze pe părinți să recicleze (…)

Copiii noștri învață că reciclarea constă în a separa cutiile de aluminiu, sticla, ziarele și unele obiecte din plastic și a le duce la centrul de reciclare. Bineînțeles, așa cum a descoperit Van Voorst, aceasta este doar jumătate din poveste. Nimic nu este cu adevărat reciclat până când un doritor nu cumpără un produs nou din materialele reciclate.

Dar nu totul poate fi convertit în produse noi. Să luăm ca exemplu hârtia. Ea reprezintă cam 40% din volumul gropilor de gunoi ecologice. William Rathje de la Universitatea Arizona arată că nu există o piață pentru un asemenea volum de hârtie. Nici nu există atâtea fabrici care să colecteze toată hârtia ce poate fi strânsă.

În anul 1987 New Jersey a adoptat o legislație care prevedea ca fiecare cetățean să recicleze, iar rata reciclării pentru ziare a crescut de la 50% la 62%. Aceasta a creat o asemenea abundență de hârtie încât prețul ziarului a scăzut de la 45 de dolari/tonă la -25 dolari/tonă. Exact! Companiile de reciclare trebuiau să plătească 25 de dolari/tonă ca cineva să le ia ziarele de pe cap!

În Europa, mania reciclării a mers și mai departe, iar rezultatele nu au fost mai bune. În 1991, guvernul german a dat o lege a reciclării. Ea le cere companiilor să ia de la clienți și să recicleze toate ambalajele, inclusiv sticle, cutii, containere, cartoane și saci. Până în 1994, compania non-profit care colecta și sorta ambalajele avea o pierdere de 412 milioane dolari, iar în 1993 guvernul german recunoștea că o parte din materialele aduse pentru reciclare vor fi incinerate sau aruncate la groapa de gunoi.

Cererea slabă pentru produsele reciclate a făcut ca multe state să adopte legislații prin care companiilor li se impun ca anumite produse, cum ar fi ziarele sau alte bunuri făcute din  hârtie, să conțină un procent minim de materiale reciclate. Congresul american a luat la rândul său în considerare o astfel de legislație iar Casa Albă a încurajat folosirea produselor reciclate.

Scopul e de înțeles – nimeni nu dorește teancuri de ziare îngălbenite sau munți de sticlă neigienică în magazii, să nu ai unde le duce. Dar a-i forța pe oameni să cumpere materialele reciclate care se tot adună creează alte probleme.

Adesea, materialul reciclat este deja mai scump decât materialul virgin, din cauza costurilor legate de colectarea materialului dispersat, dar și pentru că reciclarea necesită un echipament de procesare diferit. A cere ca fiecare obiect să conțină o doză specifică de material reciclat ridică și mai mult prețul. Companiile trebuie să facă investiții costisitoare în fabrici și echipamente care altfel nu ar fi necesare.

Aceste legi descurajează modalitățile inovative de a rezolva problema gunoiului. Companiile și cei care se ocupă de împachetare trebuie să se preocupe mai mult de problema dacă materialul poate fi reciclat, decât de alte caracteristici.

Așadar, i-am forțat pe oameni să își separe gunoiul, iar acum îi forțăm să folosească produse reciclate. Ar trebui cel puțin  să luăm o pauză și să ne întrebăm ce obținem în urma acestui efort obligatoriu. Așa cum am văzut în altă parte (cap. 18) răspunsul este: nu prea mult. Reciclarea poate reduce cumva volumul de hârtie și alte materiale care merg în gropile de gunoi, dar așa cum am văzut spațiul pentru gropi nu e o problemă atât de presantă.

În plus, apar alte probleme reale și presante:

Majoritatea textelor afirmă că reciclarea ziarelor și a altor tipuri de hârtie salvează copaci. Dar copacii „salvați” sunt de regulă cei plantați pentru celuloză. Reciclarea ar reduce stimulentul pentru a păstra și a planta astfel de copaci. Economistul Clark Wiseman estimează că dacă procentul de hârtie reciclată atinge 40% (acum e la 30%), cererea pentru hârtie provenită din copaci ar scădea cu 7%, iar unii proprietari și-ar converti pământul pentru alte scopuri.

Există și alte probleme de mediu legate de reciclare:

Transportarea reciclabilelor la fabricile de procesare necesită camioane diferite pentru separarea produselor, iar producerea bunurilor finite consumă energie și produce poluare, la fel cum este cazul și cu producția hârtiei din lemn.

Scoaterea cernelii din ziare produce zaț care poate conține substanțe chimice considerate adesea toxice. Toxice sau nu, zațul trebuie să ajungă undeva, cel mai probabil într-o groapă de gunoi.

Așadar, chiar dacă este tehnic posibil să reciclezi tot gunoiul, a face asta ar însemna să consumi resurse: muncă, energie și materiale. Și ar aduce probleme de mediu specifice.

Pe o notă mai optimistă

În 1995, 62% din cutiile de aluminiu erau reciclate. Motivul îl reprezintă economia.

A produce aluminiu de la zero necesită un consum imens de energie. A produce cutii de aluminiu noi din cele vechi necesită mult mai puțină energie. A face asta înseamnă a salva bani.

Reciclarea aluminiului a început în 1968 când Reynolds Metal Company a deschis un centru pilot de reciclare. Compania a răspuns îngrijorărilor publicului cu privire la gunoi, în același timp în care încerca să-și micșoreze costurile. Creșterea rapidă a prețurilor la energie din anii 70 au făcut ca această operațiune de reciclare să devină permanentă (…)

Nimeni nu este forțat să recicleze sau să cumpere cutii de aluminiu. Reciclarea are loc pentru că produsele folosite au valoare, iar oamenii câștigă bani din această muncă de a le aduna.

Și alte materiale sunt reciclate voluntar. Aproape 45% din cutiile de carton sunt reciclate. Costurile de reciclare sunt mici, din moment ce locuri precum băcăniile sau mallurile au întotdeauna o mulțime de cutii.

Fragment din cartea „Facts not Fear” de Michael Sanera și Jane S. Shaw.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?