Biserica americană

26/09/2022    |   de Anthony Esolen

Uneori este bine să fugi pentru o vreme de mocirla și zgomotul politicii americane, să-ți limpezești capul și să te întorci la realitate – acea lume ciudată, uneori dulce, adesea interzisă, a copacilor și a viței de vie, a pământului bogat și a stâncilor goale, unde pot crește doar licheni, o lumă cu apă sărată și macrou spălat de lagună, de bâtlani care își scot prada din noroi. O lume a lucrurilor care îi oferă omului șansa de a-și ciopli un loc ca acasă pentru el, dar niciodată cu adevărat acasă; o lume de bărbați și femei, puternic deosebiți, care se iubesc unul pe altul, cumva, trecând peste o prăpastie de diferențe și neînțelegeri, cu copiii pe care îi nasc și îi cresc, cu multe erori și nu puține lacrimi, dar pe care reușesc să-i facă adulți responsabili. Căci politica din vremea noastră este la fel de ireală și nebună ca o paradă, fără însă să ai ocazia să onorezi  vreo faptă nobilă, bună de comemorat; numai zgomot și furie, fulger și strălucire; cuvinte care nu spun nimic, numai mofturi și escrocherii, dacă ți se vinde o marfă, numai acuzații și mânie simulată dacă bunul care urmează să fie vândut ești tu.

Prin urmare, mă uit de la fereastra mea la un loc care nu este perfect, dar este încă un loc uman, unde oamenii se cunosc între ei și familiile lor până la a doua și a treia generație și unde toată lumea consideră de la sine înțeles că omul casei și femeia casei trebuie să facă lucruri diferite dacă e să existe o casă. Dacă ești bărbat, ai face bine să știi să te urci pe acoperiș pentru a-l repara, sau să tai copaci, sau să împuști căprioare sau să vânezi păsări, sau să pescuiești dintr-o barcă în golf sau pe ocean, sau să pui temelia pentru o anexă pe care apoi o ridici singur sau cu ajutorul prietenilor tăi; iar femeile ar face bine să știe cum să folosească și să întindă banii cel mai bine, iar după ce bărbații au făcut viața posibilă, să facă viața suportabilă, chiar o plăcere pentru cei care locuiesc în casă și pentru cei care trec pe acolo. Căci oamenii de aici încă se vizitează unul pe altul, fără programare, tot timpul, iar prima lege a ospitalității este pur și simplu că oricine poate veni să sune, pentru că cineva este acasă.

Este un loc bun, deși răul televiziunii, al internetului, al unui sistem educațional chiar dacă mai bun decât al nostru, totuși nu mai puțin incompetent, la care se adaugă Revoluția Singuratică, au produs daune. La ce simbol pot apela, ca să vorbesc unei bunătăți care încă supraviețuiește și să ajut la trezirea propriei mele țări, America, din visele ei înflăcărate de presupus progres și ură față de toți cei care nu se vor conforma programului ei?

 

La o milă depărtare, pe marginea drumului principal – un drum cu două benzi, cu multe curbe, delimitat de brad scurt, molid și tamarack, tufe de arin, mulți arțari și stejari rătăciți și meri sălbatici, se află o cruce albă, protejată de un gard alb. Lângă ea se află o notă, care spune de ce este crucea acolo. Îl cunoșteam pe unul dintre bătrânii care obișnuiau să îngrijească locul, care l-a cosit, a curățat buruienile și a păstrat crucea pictată și sănătoasă. Îi văd casa de aici. A murit în urmă cu aproximativ 10 ani, dar noi l-am iubit pe el și căile lui sigure, hotărnicite și cu totul competente. Căci el transformase acea casă a lui într-o reduta obișnuită, inatacabilă de vreo furtună, pentru că avea generatoare care să o mențină să funcționeze când vântul și marea erau furioase, și totul era îngrijit și curat și la locul lui, de la fântâna pe care o săpase până la liniile electrice pe care le îngropase și la steagul din frunze de arțar de pe stâlp. Când s-a căsătorit – și soția lui a murit – a înțeles că s-a căsătorit într-o familie, iar familiile au istoria lor de onorat. Tatăl și mama ei, bunicii ei, unchii și mătușile ei și vecinii lor locuiau și pescuiau și cultivau prea departe de biserică pentru a ajunge acolo iarna, dacă zăpada era abundentă. Căci atunci nu exista un drum adevărat. În schimb, ei s-au adunat în acel loc să spună rugăciunile zilei, privind în direcția bisericii. Au făcut-o mulți ani.

Apoi s-a făcut drumul și nevoia a trecut. Nu amintirea. Crucea rămâne încă în picioare. Este un loc ușor de găsit, pentru că, chiar vizavi de el, de cealaltă parte a drumului, se află groapa de gunoi. Acolo te duci să-ți descarci resturile de construcții, așa cum am făcut eu în această dimineață – și nu sunt niciodată singurul om de acolo când merg. Arunci scânduri și șindrilă mototolită și petice mari de perete și covoare moarte și lucruri într-o groapă mare, unde pescărușii patrulează; există și alte locuri pentru gunoiul din bucătărie, pentru carton și echipamente electronice și cutii vechi de vopsea. Cu excepția mirosului neplăcut, când vremea este caldă, chiar și acel loc mi se pare destul de prietenos. Nimeni nu mă privește cu ochi suspecți. Nimeni nu cere să-mi vadă permisul. Tot ce fac ei este să-mi cântărească camionul care intră și iese și atâta timp cât nu am aruncat mai mult de 400 de kilograme, nu trebuie să plătesc nimic.

Nu ar trebui să idealizez acest pământ care nu este America. Nici nu intenționez. Dacă mergi la o altă biserică din apropiere, vei vedea un monument destul de ciudat, care dă mărturie de miopia și prostia elitelor noastre. Este cupola bisericii care obișnuia să stea în vârful turnului. Dar acum nu există turlă. Episcopul eparhiei, gândindu-se numai la bani, presupun, s-a angajat într-o luptă împotriva turlelor, convingând oamenii din parohii să le doboare. Și asta s-a întâmplat, iar biserica arată acum ca un ciot imens, o creatură decapitată, dar oamenilor încă le plăcea prea mult cum arăta biserica lor ca să dorească să scape complet de cap. Așa că au tăiat scalpul de pe cap, ca să zic așa, și l-au așezat chiar în fața bisericii, tot cu o notă în față, pentru a le spune vizitatorilor ce a fost acolo. Astfel evlavia persistă o vreme, în ciuda celor mai bune încercări ale episcopilor și educatorilor mai importanți – personalități de televiziune, în mare parte, și profesori politicieni și politicieni fără memorie și viziune – de a o șterge.

America, a spus G. K. Chesterton, care a venit în vizită aici cu puțin timp înainte de moartea sa, era o națiune cu suflet de biserică. Dar, într-un anumit sens, cred că toate națiunile trebuie să fie așa dacă vor să rămână națiuni și nu simple conglomerate politice. Dacă nu sunteți o singură națiune sub Dumnezeu, așa cum afirmă Jurământul, în curând vă veți descoperi că nu sunteți deloc națiune. Asta pentru că oamenii nu pot fi uniți de politic – este ca și cum ai cere Germaniei și Franței să se unească declarându-și război una alteia. Este o contradicție performativă.

America nu mai este ca acel loc în care bătrânii francezi se adunau într-o dimineață friguroasă de duminică să se roage. Este, ici și colo, poate ca biserica cu capul tăiat, dar regretând totuși operațiunea. Este, ici și colo, ca un loc prietenesc, unde te bucuri de libertatea de a presupune că oamenii obișnuiți nu te vor înșela. Este, ici și colo, un loc în care unii bărbați și unele femei își mai amintesc că sexele sunt unul pentru celălalt, și amândoi împreună pentru familie mai întâi, iar mai apoi pentru cartier și viața lui.

Vântul de afară se ridică, pregătindu-se să urle. Singurele alte sunete pe care le aud sunt cele din casa mea, sunetele liniștite ale vieții de familie. Aceste sunete seamănă mai mult cu sunetul clopotului unei biserici decât cu zarva și ciorovăiala politicii. Ei nu împărtășesc nebunia fiecărei instituții înrolată în rândurile politice pentru producerea și răspândirea zgomotului. Ei, ca și clopotul bisericii, îmi amintesc că viața este bună și că trebuie să mor. Spre deosebire de fiecare politician pe care l-am întâlnit vreodată, ei îmi spun adevărul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?