Oscar Wilde: Icoană „gay” sau „homofob”?

30/09/2022    |   de Joseph Pearce

Am primit cu un staniu sentiment de deja-vu vestea deschiderii într-o biserică metodistă din New York a unui „templu” care-l omagiază pe Oscar Wilde. „Pentru a sărbători titanul irlandez…care a fost închis și aruncat în dizgrație pentru sexualitatea sa”. La urma urmelor, nu trebuie să ne mire; a fost doar cel mai recent dintre multele eforturi de a-l canoniza pe Wilde ca icoană homosexuală și martir al eliberării (homo)sexuale. A fost cea mai recentă încercare, dar cu siguranță nu va fi ultima.

Acest sanctuar pentru Sf. Oscar Păcătosul este descris drept un „spațiu ritualic” care va fi disponibil de închiriat pentru „căsătorii”, lecturi de poezie, și pentru o discuție despre teologia queer (orice ar fi aceasta). Curatorul templului, Alison Gingers, a sugerat, fără îndoială în glumă, că pe 30 noiembrie pentru a aniversa ziua în care a murit Wilde, se va ține o ședință de invocare a spiritelor.

Dincolo de faptul că are o poreclă încântătoare și grotesc de dickensiană, domnișoara Gingeras nu este străină de giumbușlucuri senzaționaliste. O expoziție al cărei curator a fost anul trecut la Londra, cu fermecătorul titlu „ Prostituție: Arta Feministă și Politici Radicale” a fost criticată deoarece era o încercare prost camuflată de a „prezenta artă erotică” sub un ambalaj politică, iar unul dintre comentatori a descris-o drept nimic mai mult decât o „diluție a retoricii feministe pentru scopuri comerciale.” Criticul lăsat rece a continuat: „care este, dincolo de senzaționalism, scopul lui Gingeras când echivalează aceste artiste cu prostituatele? Cu mirosul de șampanie răsuflată și apă de colonie răspândit prin galerii, este teribil de greu să înghiți această revărsare de organe sexuale ca fiind ceva mai mult decât niște aperitive fetișiste pentru mulțime.”

Într-adevăr sunt cuvinte grele, care sugerează că rolul curatorului este similar cu acela al prostituatei, al peștelui sau al matroanei.

Ceea ce ne aduce înapoi la problema sanctuarului pentru Sf. Oscar Martirul. Probabil nu va mira pe nimeni că, de pildă, toate încasările din „Templul Oscar Wilde se vor duce spre Lesbian, Gay, Bisexual, and Transgender Community Center situat peste drum de stradă.

Ironia face ca această încercare jalnică și patologică de a edifica un mit homosexist în jurul controversatei figuri a lui Oscar Wilde să fie bazată pe o neînțelegere asupra lui Wilde însuși și pe minciună propriu-zisă.

Dacă facem efortul de a demasca miturile din jurul lui Wilde, descoperim un om care nu s-a simțit niciodată prea confortabil cu stilul de viață homosexual, un om care și-a descris înclinațiile homosexuale drept „patologice”. Într-adevăr, și ca să stârnim cu adevărat controverse folosind limbajul „corect” sexual al vremurile noastre nenorocite, Wilde ar trebui considerat un „homofob” și nu o icoană „gay”. Aceasta fiind situația, a sosit timpul să ne eliberăm de formele demodate de suprimare a adevărului. Pe scurt, a sosit timpul să înfruntăm faptele reale despre Oscar Wilde și viziunea sa despre homosexualitate.

Pe 2 iulie 1896, Wilde mărturisea remușcare pentru „gravele ofense” pe care le-a comis, declarând că au fost „forme de nebunie sexuală”. Suferea, spunea el, de „cea mai groaznică formă de erotomanie”, citând cele mai recente cercetări din știința patologiei sexuale pentru a-și justifica afirmația. Boala sa l-a lăsat „victimă fără ajutor a celor mai respingătoare patimi”, făcându-l să-și neglijeze și să-și trădeze soția și copiii. Deplângea „monstruoasa perversiune homosexuală” și „obsesia homosexuală groaznică” căreia i-a căzut victimă. „Prin ce mocirlă de nebunie m-am plimbat!”

În noiembrie 1897, Wilde i-a spus unui jurnalist francez că prăbușirea sa nu era determinată doar de patologie, ci de păcat. „Păcatul mândriei a distrus mereu oamenii”, a explicat el, spunând că propria mândrie l-a lăsat să se „târască în mocirlă”. Cuvinte lui Wilde le oglindeau pe cele ale mentorului său, J.K. Huysmans, ale cărui romane decadente au reprezentat o influență atât de puternică asupra operei lui Wilde, în special asupra romanului „Portretul lui Dorian Gray”. „După ce mi-am târât boala sufletului prin toate clinicile intelectului, am sfârșit, cu ajutorul lui Dumnezeu, la singurul spital unde te pun în pat și chiar au grijă de tine – în Biserică”, avea să spună Huysmans.

În august 1900, Wilde își mărturisea corespondentului ziarului Daily Chronicle la Paris simpatiile sale catolice care au început de pe vremea când era elev la Colegiul Trinity din Dublin. „Mare parte din devierile mele morale se datorează faptului că tatăl meu nu mi-a permis să devin catolic. Latura artistică a Bisericii mi-ar fi vindecat perversiunile. Am intenționat să intru în Biserică cu mult înainte”, îi va spune ziaristului.

În cele din urmă, pe patul de moarte, în noiembrie 1900, Wilde va fi primit în Biserică. A fost un soț necredincios, desigur, dar Biserica este întotdeauna bucuroasă să primească la sânul ei acești fii risipitori care se căiesc pentru viața lor mândră și decadentă.

Cât privește așa numitul templu Oscar Wilde din New York, el există doar pentru că s-a perpetuat această minciună. Imediat ce adevărul va ieși la iveală, acest templu al unui idol fals se va prăbuși.

Joseph Pearce este prefețatorul volumului de eseuri „Dacă Dumnezeu nu ar exista”, de G.K. Chesterton, de apărut la Editura Contra Mundum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?