Modernitatea în pielea goală

De mult timp aşteptam să fie publicat un reacţionar veritabil în colecţia „Reacţionarii” – şi iată că a sosit acest volum de eseuri ale gânditorului austriac Erik Maria Ritter von Kuehnelt–Leddihn

Deşi în interviul din finalul volumului von Kuehnelt–Leddihn se declară a fi un arhiliberal – pentru mine pot spune că a reabilitat, într-un fel, ideea liberală, căreia îi dă un înţeles diferit de cele acceptate astăzi în dezbaterile publice – gândirea lui Erik von Kuehnelt-Leddihn reprezintă o punte de legătură cu reacţionari clasici precum Joseph de Maistre ori Juan Donoso Cortes. Nu este un contrarevoluţionar „mistic” precum de Maistre, deşi vine cu putere pe calea deschisă de diatribele acestuia din urmă la adresa Revoluţiei Franceze,  urmându-l în modul în care compară naşterea democraţiilor moderne cu un paricid. Cu Donoso Cortes face parte din aceeaşi familie de gândire politică catolică – ambii analizează, teoretizează şi explică foarte bine acel fapt paradoxal remarcat, în trecut, chiar de celebrul părinte al anarhismului, Proudhon, anume că la rădăcinile politicii găsim mereu teologia:

„Cititorul poate fi înclinat să creadă că accentul pus pe ideile, mișcările și argumentele teologice («religioase») de până acum se datorează numai caracterului profund religios al Evului Mediu. Lucrurile nu stau deloc așa. Dacă ne întoarcem cu mult timp în urmă, la tragedia lui Socrate, vedem limpede cum ea a fost în mare măsură provocată de un amalgam de sentimente și concepte politice, filosofice și religioase. Legăturile dintre ele au rezistat pe parcursul primilor 1700 de ani de istorie creștină, în vreme ce în ultimii 200 de ani a devenit limpede că «-ismele» nu pot coexista pașnic alături de religiile teiste, ci trebuie să se lupte cu ele prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție. Și vice-versa. Tocmai din acest motiv ideologiile moderne totalitare – de la stângismul simplu la național-socialism, socialism internațional și comunism – au nu doar un aspect pseudomonastic, ci și unul «eretic», făcându-le inacceptabile și incompatibile cu marile religii ale Occidentului: Creștinismul, Islamul și Iudaismul.”

Erik von Kuehnelt-Leddihn este interesat de tema libertăţii, element central al viziunii sale politice, însă nu de acea libertate a modernului, înţeleasă ca emancipare şi eliberare de sub tutela moralei şi nici de cea „juridică”, exprimată prin declaraţii de drepturi şi libertăţi civile şi redusă la contabilitatea codurilor şi deciziilor judecătoreşti – asta când nu e de-a dreptul o simplă lozincă. În opinia gânditorului austriac, libertatea se poate manifesta doar în cadrul unei structuri – altfel se cade în anarhic, iar anarhia anulează libertatea – iar libertatea are un fundament creştin: „creștinul este înlănțuit, dar înlănțuit în libertate. Așa-numitul om modern, pe de altă parte, nu e constrâns de nimic, e dez-lănțuit, și totuși se află prins în strânsoarea predeterminării implacabile, materialiste.”

Atunci când se declară a fi liberal, aşa cum înţelege el liberalismul – tehnic vorbind, îl definește drept modalitatea de exercitare a guvernării care face ca fiecare cetăţean în parte să primească cea mai mare libertate cu putinţă, dar libertate rezonabilă, cu limitările ei tehnice şi morale, formulă care se perverteşte, însă, în afara liberalităţii şi generozităţii aristocratice – Erik von Kuehnelt-Leddihn consideră că acesta îşi poate găsi o ipostază deplină doar în cadrele Tronului şi Altarului, adică într-o monarhie creştină. Libertatea e înţeleasă nu în sensul declarării sau recunoaşterii abstracte a unor „drepturi şi libertăţi”, ci în sensul ei cel mai practic şi concret. Într-un fragment („Monarhie şi libertate”) ce nu se regăseşte în acest volum, gânditorul austriac remarcă faptul că „regi precum Ludovic al XIV-lea, Friederick al II-lea sau George al II-lea, pentru a da doar câteva exemple, sunt liberali autentici, potrivit standardelor moderne. Niciunul dintre cei menționați mai sus nu ar fi putut da vreun decret prin care să-i oblige pe toți bărbații să se înroleze în armata sa, nu ar fi putut da o dispoziție prin care să reglementeze meniurile cetățenilor săi, sau una prin care să le ceară capilor de familie o mărturisire completă a tuturor activităților economice întreprinse, sub forma unei declarații de venit pentru impozit. A trebuit să vină epoca democratică pentru a avea conscripție, prohibiție și taxare modernă, toate transformate în legi de reprezentanții poporului, care au o putere mai mare decât ar fi visat vreodată orice monarh absolut. (…) Parlamentele moderne pot fi mult mai  categorice în politicile lor deoarece lucrează cu formula democrată magică. «Noi suntem poporul și poporul suntem noi».”

Din acest punct de vedere, nu e deloc surprinzător că Erik von Kuehnelt-Leddihn contestă democraţia şi îi demontează iluziile, fie că vorbim despre democraţia liberală sau despre democrația populară, de ex. În orice caz, face o necesară și folositoare distincţie între democraţie şi liberalism (inclusiv între democraţia liberală şi liberalism), noţiuni care astăzi sunt adesea confundate, considerate interschimbabile, practic sinonime.

Gânditorul austriac sesizează problemele şi consecinţele majoritarismului democratic. Vox populi i-a ucis pe Iisus Hristos şi pe Socrate („Răstignirea a fost un eveniment democratic. Când Domnul nostru a fost adus înaintea lui Pilat și i-a spus că a venit ca martor al Adevărului, guvernatorul, agnostic în toată regula, L-a întrebat: «Ce este Adevărul?» Și, fără să aștepte răspuns, a trecut pe lângă El și a consultat «poporul”. Vox populi l-a condamnat pe Domnul nostru la moarte la fel cum o făcuse și în cazul lui Socrate cu trei veacuri mai înainte”) şi, aşa cum demonstrează Platon şi Polibiu, tot vox populi/democraţia anticipează tirania. Mi-aş fi dorit ca un gânditor de subtilitatea lui să fi trăit în zilele noastre (a murit în anul 1999), când – diavolul îşi perfecţionează în timp metodele – noile forme luate de liberalismul democratic pun în centru minorităţile, încoronate de simpla ”virtute” de a fi victime prezumate. Sau poate tocmai aici se conturează matriţa reinventată a tiraniei care urmează întotdeauna democratismului majoritar, aşa cum remarcaseră filosofii antici mai sus pomeniţi.

Unul din punctele forte ale lui Erik von Kuehnelt-Leddihn îl reprezintă dizertațiile asupra Revoluției Franceze, momentul fondator al modernității politice totalitare. Despre Revoluţia Franceză ştiam deja câte ceva, dar avem acum, în acest volum, un tablou necruţător creionat sub un simbol sinistru, paricidul – uciderea tatălui, Cel din Cer şi cel de pe pământ, în numele fraternităţii, și având în centru un „sfânt protector” la fel de cumplit: Marchizul de Sade, cunoscut pentru fanteziile sale bolnave şi violente precum înseşi manifestările revoluţiei.

Republica Sadistă, cum numește într-un loc von Kuehnelt-Leddhin Revoluția Franceză, nu ne poate duce, pe plan secular, decât la Big Brother, Fratele cel Mare, locul tatălui fiind luat de stat, iar pe plan spiritual la înlocuirea tatălui cu principiul feminin – fie prin acest neopăgân soi de panteism al zilelor noastre (Mama Geea), fie prin raţionalism (Zeiţa Raţiune, Palas Atena în locul Fecioarei), vizibil foarte adesea în imaginea-simbol a femeii revoluţionare. Democraţia este un fel de versiune politică a panteismului – fără o ierarhie a valorilor, un votant este la fel de bun ca altul. „În rai ierarhie, în iad, egalitate”, după cum spune Nicolas Gomez Davila, un cunoscut gânditor catolic contemporan din aceeaşi familie de idei cu Erik von Kuehnelt-Leddihn sau – ca să adăugăm în simfonie și un sfânt ortodox – „Democrație e în iad, în Rai e Împărăție” (Sf. Ioan de Kronstadt).

În altă ordine de idei, filosoful politic analizează, în linie cu C.S. Lewis („Desfiinţarea omului”), problemele aduse de avansul tehnologic şi de urbanizare, atât din punct de vedere antropologic, cât şi socio-politic – și anume, limitarea libertăţii generată de tehnologie:

„Într-un acces de naivitate deplorabilă, H.L. Mencken ne-a spus cândva că fiecare invenție înseamnă eliminarea unui preot. Putem revizui declarația lui afirmând că fiecare nouă invenție cere un polițist în plus. Ceea ce experimentăm în materie de control al guvernului în țările «progresiste» nu reprezintă decât primii nori, care anunță o furtună mai mare. Avem toate premisele unui război total pe calea aerului, cu bacili, gaze și explozibili puternici și e posibil ca omenirea să elibereze puteri întunecate asupra cărora în cele din urmă să-și piardă controlul, la fel ce ucenicul vrăjitorului lui Goethe. (…) Dar mai există un aspect tiranic al tehnicismul și progresismului, chiar mai opresiv, și mai subtil din punct de vedere psihologic. Această altă amenințare zace în faptul că omul e făcut tot mai dependent, tot mai «vulnerabil» și neajutorat în cazuri de urgență, grație caracterului colectiv, sumar, sintetic și comunitar al instituțiilor noastre tehnice. Fără îndoială că un țăran dependent de un tractor (adică de ingineri, fabrici, mecanici, zăcăminte petroliere de peste Ocean, rafinării, fabrici de cauciuc etc.) e mai puțin «liber» decât unul care folosește plugul tras de cai. Fiecare instalație electrică, fiecare canal comunal și fiecare țeavă de gaze implică o scădere a independenței. Specializarea cunoașterii face ca pentru omul modern conceperea vieții în afara comunităților bine organizate și aflate la zi, răsfățate de aparatele și comoditățile «progresului», să fie neatractivă. Ar fi ipocrizie pură dacă am nega faptul că ideea de a trăi undeva nu există acces la dentist e aproape înspăimântătoare.”

Paginile dedicate acestui subiect sunt memorabile. Tentația e de a le cita integral, însă voi mai aduce în atenția cititorului doar câteva rânduri care vorbesc despre inflația de reguli și autorități, despre hiperreglementarea și birocratizarea de care obișnuim să ne plângem fără a le vedea izvorul ascuns – acelaşi pe care noi îl considerăm dovadă şi simbol al progresului, pomul care ne aduce rodul confortului, dar cu preţul înnămolirii libertăţii – adică tehnologia:

„Complicata structură tehnologică a orașului modern necesită un număr nesfârșit de legi, reglementări, restricții și controale care deseori intră profund în viața privată a individului. Polițiștii trebuie să reglementeze traficul; serviciul de sănătate trebuie să supravegheze fabricile, brutăriile, azilurile de bătrâni și căminele de copii. Toate aceste birouri de înregistrare și înmatriculare, mașinăria complicată a finanțelor care își găsește expresia practică în băncile de economii, trusturi și amaneturi, administrațiile financiare și colectarea impozitelor, reglementările împotriva incendiilor, reglementările audiovizuale, reglementările din trafic și interdicțiile lor, poliția cu toate ramificările ei, armata de anchetatori, echipe de «polițiști ai moralității», contabili profesioniști, testeri de vehicule, inspectori de clădiri și lifturi – toți aceștia alcătuiesc o pagodă de sclavie, control, supraveghere și înregimentare.

E posibil ca verificările și controalele să fie perfect necesare. Dar sunt prețul pe care-l plătim pentru iluzia de «progres», întrucât dezvoltarea tehnologiei capitaliste poartă în sine germenul anarhiei totale, care revendică o contrabalansare și mai cumplită a «ordinii» impuse. (…) Totul în ziua de azi e controlat. Cândva era posibil să asamblezi o căruță și să te plimbi prin Europa cât vedeai cu ochii. Pe timp de pace, ca să faci același lucru cu mașina trebuie să treci prin examene de condus, carnete de condus, plăcuțe de înmatriculare, inspecții tehnice, asigurări, limite de viteză, interdicții de parcare, tripticuri și declarații vamale, pașapoarte, vize, vize pentru a ieși cu bani din țară, taxe de benzină, permise de înregistrare etc.”

Am putea spune că cine e capabil să tâlcuiască bine trecutul, va putea ghici şi viitorul. Excepţionalul eseu „Dilema Occidentului – Calvin şi Rousseau?” analizează cu mare fineţe rădăcinile mediului socio-politic şi cultural din spaţiul american – pe de o parte puritanismul şi fervoarea şi rigiditatea specifică acestuia, ce au generat cunoscutele vânători de vrăjitoare în trecut, iar de cealaltă parte, dezlănţuirea patimilor prin eliminarea constrângerilor dogmatice ce ţineau în frâu „bunul sălbatic” – rădăcini care au rodit, în timp, fenomenul woke de astăzi.

În buna tradiţie a gânditorilor catolici, Erik von Kuehnelt Leddhin situează momentul marii căderi politice a Occidentului în Revoluţia Franceză (lumea clasică, a secolelor XVII-XVIII, fiind văzută, cum remarca părintele Serafim Rose, drept o culme a echilibrului, a sintezei forțelor declanșate de Reformă și Renaștere, a perspectivei științifice și a celei religioase), dar identifică, totuși, originile declinului mult mai devreme, anume în ceea ce denumește a fi primele alunecări „spre stânga” puse în fapt de mișcările social-religioase eretice ale waldensienilor, turlupinilor, a lui Wycliffe în Anglia șamd. Ne amintim că în „Ideile au consecințe”, lucrare fără îndoială cunoscută de von Kuehnelt-Leddihn – al cărei titlu îl şi parafrazează într-unul din eseurile de față – un alt influent gânditor tradiționalist, Richard Weaver, plasează originea acestui declin în secolul al XIV lea, o dată cu Ockham. (Desigur, în lumea ortodoxă, începutul derapajului duhovnicesc al Apusului, cel care l-a înălțat în cele materiale și seculare, dar l-a – și ne-a – adus, totodată, la strivitoarele totalitarisme ale secolului trecut şi, probabil, ale celui în curs, e sinonim cu Schisma. Însă aceasta este o discuție separată; relevant este că gânditorul austriac nu se blochează în clișeul conservator facil care vede păcatul originar al Occidentului în Revoluția Franceză, ci caută mult mai în adâncuri.) 

Nu vreau să dau alte ”spoilere”, dar vă garantez că veți descoperi o mulțime de idei originale şi teme interesante iar gândirea vă va fi voluptuos provocată de o mulțime de direcții surprinzătoare, deschise de o gândire subtilă, captivantă prin ironiile și formulările acide, dar nu mai puțin spirituale, care îi dau glas şi care pun în lumină satisfacţia autorului în a dezgoli miturile moderne:

„… omul e redus la așteptări utopice, pământești, întemeiate pe cei trei M: Marx, Mao și Marcuse, sau Mașinării, Minijupe și Medicamente”;

„Rugăciunile fierbinți sunt în mod evident superflue într-o epocă a siguranței sociale și a progresului medicinei. «Din leagăn și până-n groapă, Părintele Stat ne ține-n siguranță…», un miraj reconfortant care îl face pe om să uite că statele pot da faliment și că perioadele de siguranță stabilă pot ajunge la un sfârșit abrupt prin revoluții sau prin ororile apocaliptice ale tiraniei și războaielor nucleare.”

etc, etc

Mi-aş dori în oferta viitoare a editurii și un reacţionar ortodox – deși poate că Dostoievski a spus deja cam tot ce trebuia spus. Până atunci, sper ca cititorul care se va lăsa convins de această lectură să nu rămână la stadiul simplei voluptăţi intelectuale de a „croșeta” niște idei, căci nu e suficientă risipirea unor amăgiri şi trezirea din iluzii dacă locul lor nu este luat de un adevăr viu și trăit. E nevoia să facem cu toții pasul  înapoi din metaversul în care am fost discret transportați pentru a căuta să ne reluăm locul în marele trup al cărui cap este Cel Ce ne-a dat Viață.

Prefața volumului „Monarhie și război” de Erik von Kuehnelt-Leddihn, apărută săptămâna aceasta la Editura Contra Mundum.