Manierele lui Kant

Răposatul meu prieten, economistul Peter Bauer, avea cele mai frumoase maniere: atât de frumoase încât mi le-am însușit. Din păcate nu am fost niciodată la înălțimea lor pentru că, deși nu sunt nemanierat, trebuie totuși întotdeauna să-mi amintesc să mă comport frumos. Așa cum stilul în proză trebuie să fie imperceptibil, ca unicul vehicul potrivit pentru ceea ce este scris, și indisolubil de acesta, tot astfel și manierele trebuie să fie inconștiente, nu adăugate comportamentului, ci intrinseci lui. Ele nu ar trebui să fie rezultatul unei reflecții, ci al unei obișnuințe atât de adânc înrădăcinate încât, oricât de inoculate și de exersate ar fi fost la un moment dat, au devenit acum perfect naturale și normale pentru persoana care le posedă. Și din moment ce scopul lor este de a ușura interacțiunile sociale și de a le face agreabile, nu ar trebui să fie duse până la un punct în care cineva s-ar putea simți inconfortabil, transformându-se într-o simplă etichetă pentru a-i deosebi pe cei care știu să se comporte de cei care nu știu.

Peter Bauer obișnuia să spună că doamna Thatcher avea două mari realizări care să-i ducă numele mai departe (și doar două): că a distrus puterea sindicatelor și că i-a acordat lui un titlu nobiliar. Era o chestiune de mândrie personală, amestecată cu un amuzament ironic, ca el, fiul unui agent de pariuri din Budapesta, să devină un membru al Camerei Lorzilor britanice; dar faptul că acest lucru a fost posibil i-a confirmat una dintre cele mai profunde convingeri personale, și anume că o clasă socială nu e același lucru cu o societate închisă. Ierarhia socială este perfect compatibilă cu mobilitatea socială,  așa cum istoria malițios prost înțeleasă a țării sale de adopție a demonstrat din plin.

Prietenul meu nu era nici pe departe vreun admirator inechivoc al doamnei Thatcher, așa cum nu sunt nici eu. Obișnuia să spună despre ea că vorbea prea mult și făcea prea puțin; și că tonul ei oarecum strident, capabil câteodată să treacă prin sticlă, le dădea chiar și celor mai bune idei ale ei o reputație proastă, ca și cum ar fi fost puse în practică, când de fapt nici nu era cazul. În felul acesta și-a tras înapoi propria cauză cu câteva generații, și a făcut imposibile însăși reformele cu care s-a lăudat atât de emfatic. Eu aș merge mai departe cu dezaprobarea față de ea: prin faptul că a crezut cu naivitate în management ca într-o știință în sine, care putea fi aplicată cumva sectorului public pentru a-i mări eficiența, a introdus corupția legalizată care este acum atât de caracteristică țării ei, o corupție legalizată care a fost (în cuvintele sovieticilor) dezvoltată creativ de către adeptul și discipolul ei Anthony Blair, și care a creat clasa nomenclaturală care a fost și este în mare parte responsabilă pentru situația dezastruoasă a acestei țări. În retrospectivă, doamna Thatcher a fost doar o altă figură politică care s-a luptat fără succes cu declinul inexorabil, vechi de secole, și coborârea în sub-mediocritate a țării ei. Dar nu ar trebui să o învinuim prea mult: nimeni nu ar fi făcut o treabă mai bună, și a fost, în definitiv, cel mai mare reformator din istoria argentiniană.

Din câte știu eu, Peter Bauer a ținut un singur discurs în Camera Lorzilor, remarcabil prin puterea și brevitatea sa. Fusese introdusă o lege pentru a permite punerea sub acuzare a presupușilor criminali de război care s-au instalat în Marea Britanie după cel de-al doilea război mondial. Bauer a zis (și aici sunt nevoit să citez din memorie, care este extrem de failibilă, realizez acum cu tristețe):

Domnilor, sunt de origine evreu. Unii dintre membrii familiei mele au murit la Auschwitz. Mă opun acestei legi pentru că este împotriva statului de drept.

Apoi a luat iarăși loc. Poate că există discursuri de mai scurte de treizeci de cuvinte dar mai memorabile; dacă este așa, eu nu le cunosc.

Dar vreau să vă vorbesc despre manierele lui Peter Bauer, iar nu despre opiniile lui. Odată, eu și cu soția mea am mers să-l vizităm în spital, după ce suferise o intervenție pe cord deschis. Avea atunci în jur de optzeci și cinci de ani. Îi plăcea șampania și i-am dus câteva sticle ca să-l ajute cu recuperarea imediat ce avea voie să le bea. Așa cum se întâmplă adesea cu persoanele de vârstă foarte înaintată în urma unei operații de inimă, era puțin confuz, deși ne-a recunoscut perfect și nu a spus nimic ridicol. Când am vrut să plecăm, el, care era așezat într-un fotoliu mare, dar încă conectat la o multitudine de tuburi, a încercat să se ridice în picioare. Instinctul lui de a se ridica atunci când o doamnă părăsește încăperea era mai puternic decât confuzia sau slăbiciunea de după operație.

M-am gândit la Peter Bauer când am citit recent (pentru prima dată) lungul eseu al lui Thomas De Quincey, „Ultimele zile ale lui Immanuel Kant”. Ca și în cazul doamnei Thatcher, nu sunt un admirator inechivoc al lui De Quincey. În trecut i-am acordat următoarele note celei mai cunoscute lucrări literare ale sale, „Confesiunile unui opioman”: 8 din 10 pentru calități literare, 1 din 10 pentru veracitate, și 10 din 10 pentru influența pernicioasă asupra generațiilor care i-au urmat. Dar „Ultimele zile” m-a frapat ca fiind unul dintre cele mai remarcabile și mai umane eseuri pe care le-am citit vreodată; nu contează că este mai mult o traducere și un compozit al unor surse germane despre anii de declin ai marelui filozof.

De Quincey adresează de la bun început întrebarea dacă declinul lui Kant este sau nu un subiect potrivit pentru o lucrare literară:

„Poate că cititorul este înclinat să se plângă că anumite detalii [despre declinul său] sunt prea detaliate și circumstanțiale, și că pot părea uneori umilitoare, alteori insensibile.”

La care răspunde:

În ceea ce privește prima obiecție, se poate răspunde că bârfele biografice de felul acesta, și examinarea nedelicată a vieții private a cuiva, deși nu este ceva ce un om de onoare și-ar permite să scrie, este ceva ce poate totuși citi fără a-și face vreun reproș; și când subiectul este un om remarcabil, poate că va trage și vreun folos din lectura sa. Cu privire la cealaltă obiecție, cred că domnul Wasianski [una dintre sursele principale ale lui De Quincey și prietenul apropiat al lui Kant] nu ar trebui altcumva scuzat pentru a fi îngenunchiat la căpătâiul prietenului său muribund pentru a înregistra, cu acuratețea unui stenograf, ultimul pâlpâit de viață din venele din Kant, și luptele naturii în extremitate, decât prin presupunerea că viziunea lui idealizată asupra lui Kant, ca fiind un om ce aparținea tuturor epocilor, a fost un considerent capabil să transceadă și să suprime toate constrângerile obișnuite ale sensibilității umane…

Primul răspuns este curios și ambiguu, pentru că sugerează că ceva ce nu ar fi trebuit scris poate totuși fi citit cu decență.  A fost oare De Quincey însuși dezonorabil pentru a fi tradus ceea ce nici un om de onoare nu ar fi trebuit să scrie, favorizându-i prin aceasta subiectului o și mai largă circulație? Dacă așa stau lucrurile, nu pot să spun decât că mă bucur că există oameni dezonorabili dispuși câteodată să mai facă și o astfel de muncă; dar, de fapt, îmi este clar că domnul Wasianski a scris dintr-un profund sentiment de dragoste și admirație pentru prietenul său. Rezultatul nu este o lucrare scabroasă și de senzație, ci una plină de pietate.

A fost uimitor să aflu, incidental, că Immanuel Kant (care a murit în 1804) era o celebritate în Königsberg; atât de mare a fost șuvoiul de oameni care au vrut să-i prezinte ultimele omagii, încât coșciugul său a rămas deschis multe zile după moartea sa; înmormântarea lui a fost cea mai mare pe care a cunoscut-o acest oraș. Sunt tentat să spun că poți recunoaște o cultură după celebritățile sale.

Eseul este profund mișcător și toți doctorii care au de-a face cu cei bătrâni, cei în declin și muribunzi ar trebui să îl citească. Wasianski descrie noaptea dinainte de moartea lui, și pasajul merită citat in extenso:

„Deși și-a petrecut ziua într-o stare de inconștiență, seara a făcut semne inteligibile că dorea să i se aranjeze așternuturile; a fost așadar ridicat pe brațele noastre, în vreme ce așternuturile și pernele erau aranjate în grabă, apoi a fost pus la loc în pat. Nu a dormit; lingura cu lichid care i se ducea din când în când la buze era de obicei îndepărtată; dar pe la unu dimineața, el însuși a făcut un semn spre lingură, din care am dedus că îi era sete; și i-am dat o cantitate mică de vin și apă îndulcită; dar mușchii gurii sale nu aveau destulă putere pentru a reține lichidul; așa că, pentru a preveni scurgerea lui, și-a ridicat mâna la buze până ce a reușit să înghită cu un horcăit.  

Părea să mai vrea; și am continuat să-i mai dau, până ce a zis atât de încet, încât abia l-am auzit, „Este îndeajuns”. Și acestea au fost ultimele lui cuvinte. Este îndeajuns. Sufficit! Cuvinte mărețe și simbolice.”

Și aici de Quincey adaugă o frumoasă notă de subsol:

„Este îndeajuns”- Cupa vieții, cupa suferinței, a fost băută până la fund. Pentru cei care caută, așa cum făceau grecii și romanii, sensurile adânci care rămân adesea ascunse (fără intenție sau conștientă din partea celui ce le-a rostit) în fraze triviale, aceste ultime cuvinte trebuie să fi părut profund simbolice.” 

(…) Dar să ne întoarcem la maniere. Există un pasaj din „Ultimele zile” care mi-a amintit de Peter Bauer. Descrie o vizită a doctorului lui Kant la omul muribund și de-acum aproape imbecil:

„Cu nouă zile înainte să moară, următorul lucru s-a întâmplat, care ne-a afectat pe amândoi, și ne-a readus cu forță în minte politețea înrădăcinată și bunătatea naturii lui Kant. Când a fost anunțat doctorul, m-am îndreptat către Kant și i-am spus, „A venit doctorul A să te vadă.” Kant s-a ridicat din scaunul său, și oferindu-i mâna întinsă doctorului (…) a continuat să stea în picioare, deși mai avea puțin și se prăbușea. Atunci i-am spus doctorului că sunt perfect convins că profesorul nu se va așeza, oricât de multă suferință i-ar fi pricinuit statul în picioare, până ce vizitatorii lui nu se vor fi așezat. Doctorul nu părea convins de acest lucru; dar Kant, care m-a auzit, mi-a confirmat această interpretare a comportamentului său când, printr-un efort supraomensc, a rostit distinct cuvintele următoare: „Să mă ferească Dumnezeu să fi decăzut într-atât încât să uit de oficiile umanității.” (…)

Desigur că bunele maniere pot deghiza cea mai mare ticăloșie; și că un om fără maniere poate fi bun la suflet. Dar cu toate acestea, în cazul lui Immanuel Kant și al lui Peter Bauer, pare să existe o conexiune între bunătatea lor generală și manierele lor rafinate. În plus, bunele maniere ar trebui să fie prețuite ca un bun în sine; sunt înclinat să adaptez cel mai faimos dictum al lui de Tocqueville despre libertate, și să spun că cel care caută în maniere altceva decât manierele însele este menit vulgarității.

Traducere de Maria Vasile de la New English Review.

Volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” a apărut la Editura Contra Mundum.