Monarhia

„Conducătorul absolutist poate fi un Nero, dar uneori este un Titus sau Marc Aureliu; poporul e deseori Nero, dar niciodată Marc Aureliu.” – Rivarol

            E probabil ca „democrația” să fie cea mai originală formă de societate „organizată”.[1] Ne-am putea imagina că dacă șapte din zece oameni ai peșterii voiau să facă un lucru în mod colectiv într-un anumit fel, iar ceilalți trei hotărau altceva, majoritatea oamenilor peșterii (presupunând că aveau cam aceeași putere fizică) îi puteau sili pe ceilalți să le accepte hotărârea. Stăpânirea majorităților, combinată cu folosirea brutală a forței, e posibil să fie cea mai primitivă formă de guvernare din dezvoltarea omenirii.[2]

            Imediat ce societatea a pus mai mult preț pe promptitudine, dreptate și rațiune decât pe toanele de moment ale unor simple majorități probabil că a avut loc cristalizarea conducerii. Această din urmă formă a fost probabil un compromis între conducerea majorității și ideea monarhică. Inexistența unui executiv eficient însemna încă nevoia de consimțământ din partea unui gros al populației, iar un consiliu acționa de multe ori ca intermediar; consiliul era frecvent organul principal, iar „liderul” (căpetenia, conducătorul) apărea doar ca primus inter pares al consiliului oligarhic. Singura formă practică și fiabilă de „democrație” astăzi are majoritatea acestor virtuți. Adjuncții alcătuiesc o formă vagă de aristocrație sau oligarhie, iar președinții și prim-miniștrii sunt de multe ori nimic altceva decât mici regi, cu o domnie pe termen determinat. În statele mari nu a existat practic nici o încercare majoră de întoarcere la democrația directă; doar câtorva nebuni le-ar plăcea să restaureze ordinea arhaică folosindu-se de mijloacele tehnice moderne. Ei visează un lanț nesfârșit de plebiscituri; întrebările le-ar fi adresate cetățenilor prin radio, iar răspunsurile ar fi date apăsând un buton alb pentru „da” sau un buton negru pentru „nu” la două ore după chestionare. Mașinăriile adăugate în capitală ar oferi apoi o imagine limpede a voinței generale de la un anumit moment de timp. Unii consideră Institutul pentru Opinie Publică al Dr. Gallup un astfel de înaintemergător al Democrației Directe Integrale, însă e puțin probabil să se ajungă vreodată la reductio ad absurdum atât de drastică a democrației. Evoluția politicii merge în mod clar în sens opus.

            Să nu uităm că ohlocrația politică nu are bază științifică și că apărătorii ei din ultima sută de ani au ieșit la înaintare cu motive mult mai sentimentale decât mulți adepți entuziaști ai monarhiei.[3] În Creștinismul și lupta de clasă, Berdiaev subliniază foarte puternic acest aspect. Există multe superstiții pe care le găsim exprimate sau subînțelese în legătură cu rapsodiile exponenților negânditori ai democratismului, chiar dacă unele dintre principii sunt nu rareori susținute cu seriozitate de unele minți mai sănătoase. De dragul discuției, putem enumera câteva dintre superstițioasele concepte:

1. Toți oamenii sunt egali.
2. Un om de unul singur poate greși, dar majoritatea dintr-un grup niciodată.
3. Oricine e capabil să judece orice chestiune politică.
4. Reprezentanții din Parlament sunt neapărat mințile cele mai potrivite.
5. Toți oamenii inteligenți și cinstiți sunt populari.
6. Valoarea funcțională a omului ignorant și a celui cultivat e aceeași.
7. Ambele sexe au aceleași abilități și aceleași funcții.
8. Masele au un instinct care nu dă greș niciodată.
9. Majoritățile au un sentiment înnăscut al dreptății.
10. Nici un om nu e indispensabil.
11. Majoritățile sunt partea mai bună a întregului.
12. Adevărul rezistă prin el însuși. Minciuna nu învinge niciodată.
13. Mai mult progres înseamnă mai multă fericire.
14. O majoritate care oprimă o minoritate reprezintă un rău mai mic decât o minoritate care domină o majoritate.[4]
15. Mai multă ohlocrație înseamnă mai multă libertate.
16. Masele prețuiesc libertatea mai mult decât orice.
17. Libertatea, progresul, „democrația”, pacea și justiția socială sunt strâns legate între ele.

            Am putea continua lista la nesfârșit. În ziua de azi, unele dintre puncte sunt privite cu sceptică disperare de mulți „democrați”, însă cu toate acestea se agață de credința lor cu tenacitate acerbă, chiar dacă au renunțat la principiile ei de bază – o situație care ne amintește de păgânismul greco-roman din secolul III. Fațada încă rămâne în picioare, dar interioarele sunt roase de molii și părăginite și înseși fundațiile se sfărâmă sub ea. Numai absența uraganelor, furtunilor și cutremurelor previne dezastrul final.

            Remarcabil e și faptul că ohlocrația nu a avut niciodată susținători străluciți, cum au avut monarhia, aristocrația sau socialismul. Nimeni din tabăra „democrată” nu poate fi comparat ca strălucire – nu mă refer neapărat la „ortodoxie” – cu de Tocqueville, Marx, Maurras, de Reynold, Troțki, Spengler, Proudhon, Platon, Blainville, Aristotel, Ortega și Sf. Toma. Democrația nu a fost niciodată atrăgătoare – și probabil nici nu va fi vreodată – pentru omul de geniu original.[5]

            În Europa, monarhia a apărut dintr-un fel de „democrație” prin consimțământ deschis sau printr-un regim tiranic consolidat și care a dobândit o anumită popularitate. Primii monarhi, fondatorii dinastiilor europene, au fost cu toții oameni deosebiți care au excelat prin înțelepciune, virtuți, curaj, sfințenie sau cel puțin prin viclenie, diplomație, brutalitate sau curaj nebunesc. Nici unul dintre ei nu a fost nesemnificativ. Familiile acestor conducători se căsătoreau constant între ele; chiar și la începutul Evului Mediu exista tendința clară să se organizeze căsnicii între casele regale sau imperiale, având drept rezultat faptul că la sfârșitul acestei epoci, în Occidentul creștin, observăm o singură familie largă de conducători, cu multe ramuri diferite, unite prin credința comună, dar și prin strămoși comuni, morminte comune, sânge comun.

            Nu ne miră faptul că încrucișarea constantă a odraslelor unor oameni „excelenți” a creat o tulpină superioară. Căsătoriile consecvente între copii născuți de părinți implicați în administrație, guvernare, legiuire și chestiuni militare a creat o clasă de bărbați și femei cu o capacitate deosebită pentru astfel de sarcini. Studiile ereditare și biologia practică ne învață că există fără îndoială o moștenire a anumitor capacități și tendințe intelectuale – să ne uităm doar la țigănușii cu viorile lor, sau la copiii de șase-șapte ani ai ceasornicarilor din Jura Elvețiană, ai căror strămoși au făcut ceasuri de generații întregi; priceperea cu care mânuiesc ceasurile l-ar ului pe orice neinițiat.

            Încrucișarea familiilor regale și imperiale din Europa a creat și multă consangvinizare, ceea ce în sine nu e neapărat un lucru rău. Caracteristicile strămoșului comun apropiat vor fi supraexprimate în progenituri, iar verii cu un bunic care suferea de o problemă congenitală a vederii vor trebui să se teamă de o afecțiune oculară și mai gravă la copiii lor. Însă caracteristicile pozitive sunt sporite și ele într-un mod similar. Dacă facem un studiu al rasei regale din ultima sută de ani (când parlamentele umbreau deja puterea monarhică), tot vom descoperi un număr uimitor de bărbați și femei foarte înzestrați.[6] Puțini dintre ei au fost specializați într-o direcție sau alta, dar majoritatea aveau multe talente și aptitudini. Prințul Consort, Albert de Coburg-Gotha, era mult peste medie, la fel ca soția lui, Regina Victoria, fiul său, Edward al VII-lea, și fiica sa, „Împărăteasa Frederick”. William al II-lea,[7] în ciuda anumitor greșeli politice, a fost un pictor bun, un arheolog de primă mână, un expert militar competent, un bun grădinar amator, stăpânea mai multe limbi și era un om cu o cultură generală vastă. Arhiducele Franz Ferdinand, cea mai bună șansă a Europei, un om de un mare caracter, foarte pios, arhitect, expert militar, reorganizator al marinei, unul dintre cei mai mari și mai educați colecționari de artă, un austriac autentic și un om de stat vizionar.[8] Regele Ferdinand al Bulgariei avea aptitudini precum șofatul, uneltirile politice și ornitologia.[9] Printre marii alpiniști îl numărăm pe regretatul Rege Albert al belgienilor, precum și pe fiul său. Majoritatea regilor scandinavi, regina Olandei, regretatul rege al Saxoniei, ultimul împărat al Braziliei au fost și sunt oameni peste medie. Alexandru I și Alexandru al II-lea ai Rusiei aparțin aceleiași categorii. Chiar și un nebun ca Ludovic al II-lea de Bavaria sau un Ludovic I, cu moralitatea lui elastică, au reprezentat mari bunuri din punct de vedere cultural. Raportată la standardele moderne, „tirania” lui George al III-lea miroase a filantropie.

            Contele de Paris, pretendentul la tronul Franței, iese foarte favorabil dacă îl comparăm cu majoritatea președinților actuali.[10] Franz Joseph al Austriei a fost un conducător de o integritate remarcabilă și a avut sentimentul datoriei, chiar dacă îi lipsea imaginația. Strănepotul său de unchi, Carol I, ultimul împărat al Austriei, a fost un om sfânt. Toți acești conducători au fost, bineînțeles, din pricina influenței constrângătoare a constituțiilor lor, mai puțin „spectaculoși” decât cei din trecut – Filip al II-lea, Carol Quintul, Carol cel Mare, Matei Corvin, Petru cel Mare, Maria Tereza, Sfântul Ludovic, Frederic al II-lea sau Ludovic al XIV-lea.[11]

            Cine studiază superficial istoria rămâne sub impresia că înainte de secolul XIX Europa era sfâșiată de războaie și dezacorduri neîncetate, dar în ciuda absenței curselor de linie și superautostrăzilor exista mult mai multă unitate internă. Relațiile dintre monarhii europeni aveau și efectul practic că nu se purtau războaie totalitare, iar între anii 900 și 1866 nici o monarhie europeană nu a fost ștearsă de pe hartă, cu excepția Poloniei și revendicărilor temporare ale Revoluției Franceze. De asemenea, e neîndoios că absența mijloacelor moderne de purtare a războiului au contribuit la o moderație relativă a războiului de tip medieval.[12] Însă faptul că toți conducătorii erau înrudiți s-a dovedit mai important și a jucat un rol de opreliște în timpul negocierilor de pace; când joci bridge cu vărul sau cumnatul, te bucuri să câștigi sume mici, dar nu ai niciodată intenția să-l ruinezi pe adversar. Războaiele din Evul Mediu erau dueluri colective și, într-o anumită măsură, chiar un privilegiu al nobilimii și rudelor lor. Introducerea mercenarilor – oșteni care primeau o soldă – a scăzut nivelul moral la războiului. Ca să se apere împotriva unei pături de cavaleri decadente, jefuitoare, orașele au angajat soldați profesioniști. Aceștia, grație inventării prafului de pușcă, au reușit să distrugă castelele nobilimii prăduitoare sau răzvrătite. Așa a căzut ceea ce a fost cândva, în zilele adevăratei sale slujiri, cel mai de seamă simbol al libertății europene.[13]

            Ideea de mercenar răsare din aceeași mentalitate exprimată de doi chinezi care priveau doi europeni jucând tenis sub soarele fierbinte din Shanghai. Cum cei de pe teren păreau epuizați, unul dintre fiii Imperiului Celest a remarcat către celălalt: „Ce ciudat! Clubul nu are decât membri înstăriți. Și-ar putea permite cu ușurință slujitori asiatici care să joace în locul lor.” Dar instituția armatelor de mercenari tot nu a marcat nadirul metodelor de a purta război din Europa. Măcar nu a fost o întoarcere la legile junglei, ale triburilor primitive, unde fiecare băiat sau bărbat capabil să poarte arme trebuie să participe. Ofițerul încă avea pregătire de războinic;[14] în multe cazuri era vorba despre un fiu de-al doilea sau de-al treilea al unei familii de nobili pornit în căutarea aventurii, dar cu toate acestea având educație cavalerească. Mercenarul de rând, pe de altă parte, era în general un nelegiuit, poate fiu de scutier; provenea din drojdia orașelor sau satelor și de multe ori nu era decât un ocnaș cutezător. (…)

Fragment din volumul de eseuri „Monarhie și război” de Erik von Kuehnelt-Leddihn, apărut la Editura Contra Mundum

[1] „Democrația sau statul democratic este starea naturală a unei societăți primitive, unde diversitatea condițiilor nu e prea mare; sau poate a unui stat arbitrar de celule, unde condițiile sociale nu sunt privite ca având vreo legătură cu funcțiile politice. […] Așadar, găsim uneori democrația la originile sau în timpul declinului unei societăți, dar rareori la apogeul dezvoltării sale politice.” – Le Marquis de la Tour-du-Pin la Charce, Aphorismesde politique sociale. (n. a.)

[2] Gunnar Landtman, profesor de sociologie la Universitatea din Helsinfors, scrie în cartea The Origin of Inequality of the Social Classes, Londra, 1938, bogată în observații antropologice, precum și în date bibliografice:

„La rasele cele mai primitive, autoritatea tribală este exerciată aproape universal în forma democratică a unui consiliu general, în vreme ce guvernele care reprezintă principiul monarhic sunt aproape în totalitate absente la popoarele înscrise în general în grupul cel mai de jos. Considerăm că e un fapt cât se poate de remarcabil cu privire la organizarea socială primitivă, care în multe situații a fost doar menționat în trecere în literatura de specialitate.”

Sir Harry Johnston, în The Uganda Protectorate, subliniază structura democratică, majoritară, nonmonarhică din organizarea socială a pigmeilor centrafricani, iar dr. S.T. van der Bij, în atent pregătita sa lucrare Onstaan en eerste ontwikkeling van de oorlog, ajunge implicit la concluzii similare.

Caracterul democratic al civlizațiilor timpurii, primitive, a fost recunoscut și de Sylvester A. Sieber, S.V.D., și Franz H. Mueller, M.C.S., în lucrarea lor de referință The Social Life of Primitive Man (St. Louis: Herder, 1941), la pp. 38-42.

Nu degeaba în Coningsby (Cartea V, Cap. 8) Disraeli a spus despre Monarhie că e o formă de guvernământ care „presupune un grad înalt de civilizație”. Are nevoie de sprijinul legilor și manierelor libere, și al unei inteligențe larg răspândite. […] O națiune educată se ferește de vicariatul imperfect al așa-numitului guvern reprezentativ”, a scris el. (n. a.)

[3] „Rezistența credinței democratice într-o epocă a științei e un fenomen imporant. Esența formulei este credința. Nici una dintre doctrinele sale nu poate fi dovedită în vreun sens științific.” – Ralph Henry Gabriel, The Course of American Democratic Thought. (n. a.)

[4] Un creștin va considera că o persoană care își impune în mod brutal voința asupra unui oraș e un rău mai mic decât un oraș întreg care linșează un om. În primul caz există un păcătos și mii de victime, în al doilea sunt mii de păcătoși și o singură victimă. Materialistul va aborda invers problema. El nu e interesat niciodată de păcat, ci, în calitate de umanist, doar de suferință. Concluzia sa logică de pe urmă este eutanasierea și sacrificarea indivizilor după capriciul maselor. (n. a.)

[5] Ar fi dificil să clasificăm un om ca Jacques Maritain. El laudă un concept „democratic” care nu este o realitate vie și atacă violent democrația existentă (democrația lui Rousseau, cum îi spune el). Henri Bergson părea și el să fie vag de acord cu principiile „democratice”. (Vezi: Les deux sources de la morale et de la religion.) Simpatiile lui Maritain par să fie, per total, de partea unui guvern reprezentativ, cu multe limitări și echilibrări. (Cf. și J.P. Mayer, Political Thought, Londra, 1939, p. 273.) (n. a.)

[6] Cf. Otto Ammon, Die Gesellschaftsordnung und ihre natürlichen Grundlagen, Jena, 1896, p. 36. (n. a.)

[7] Cf. memoriile lui Bruce Lockhart și excelenta monografie de J. Daniel Chamier. (n. a.)

[8] Cf. biografia scrisă de dr. Viktor Eisenmenger, „Magyarország kálváriája. Az összeomlás útján” a lui Kristóffy. Și „Apis und Este” de Bruno Brehm, și biografia scrisă de Theodor von Sosnosky. (n. a.)

[9] Cf. excelentei biografii scrise de Hans Roger Madol. (n. a.)

[10] Este adevărat și că, pe lângă președinți și prim-miniștri, viitorii monarhi aveau de regulă avantajul de a fi fost educați pentru misiunea lor încă din fragedă copilărie. (n. a.)

[11] În ciuda spiritului dominator, lui Wilhelm al II-lea i se putea comunica adevărul dureros. Partidul Conservator („comitetul celor unsprezece”) și-a putut permite să facă, în 1908, celebrele rezoluții de protest împotriva politicii sale externe. (n. a.)

[12] Cei care au inventat iperita, tancurile, avioanele de vânătoare, bombardierele, minele plutitoare etc. s-ar fi putut confrunta cu riscul – condamnat – de a intra în bucluc cu autoritățile ecleziastice. Ar fi putut fi acuzați de cârdășie cu diavolul – acuzație probabil nu lipsită de temei. (n. a.)

[13] Profesorul F.A. Woods de la Harvard, care a făcut din familiile regale europene un obiect de studiu deosebit pentru studenții săi, scrie cele ce urmează:

„Am afirmat că e neîndoios că regalitatea modernă a avut per total o capacitate superioară față de a europeanului de rând. Și putem spune fără pericol de tăgadă că spița regală, luată ca unitate, este superioară oricărei familii, fie ea nobilă sau de rând. Nu am nici o intenție să schimb această afirmație extremă.” (Din: The Influence of Monarchs, 1913).

Mai încolo, în aceeași carte, continuă: „Cel mai bun argument în favoarea naturii autentice și inerente a darurilor intelectuale ale regalității și ale superiorității lor relative când sunt judecați ca o unică specie provine din raporturi. Dacă dăm deoparte toate chestiunile mai puțin totalul dintr-un grup, observăm ceva frapant. În Heredity in Royalty am arătat că dintr-un total de 823 de capete încoronate cam douăzeci aveau eminența intelectuală a lui Frederic cel Mare, Petru cel Mare, Gustav Adolf, Wilhelm Taciturnul, Eugenio de Savoia etc. Comparând această proporție (1 din 40) cu numărul de oameni măreți care s-au ridicat din populația totală în orice moment de timp sau în orice țară, contrastul e uluitor. S-au născut maximum 200 de oameni de geniu incontestabil în oricare dintre Anglia, Franța, Germania sau America de-a lungul întregii istorii. Fiecare a avut o populație de 20, 50 sau 100 de milioane sau mai mult, și totuși au produs numai 100 sau 200 de astfel de genii. Diferențele sunt covârșitoare. Șansele în favoarea regalității sunt de câteva sute de mii de ori mai mari. Cu alte cuvinte, în epoca modernă, în medie, un prinț care șanse mici să se dovedească un om de geniu. Există o singură șansă din 40, dar e de 100 000 de ori mai probabil decât pentru un copil de rând din părinți de rând.”

Profesorul Woods a folosit expresia „de geniu” într-un mod cam critic și îngust. Pare să aibă o anumită antipatie față de marii conducători catolici. Adaugă, de asemenea, foarte corect, că procentul de nebunie printre capetele încoronate e mult mai ridicat decât media. (4% în loc de 2% – aceeași proporție ca printre rudele mai apropiate ale oamenilor de geniu.) (n. a.) 

[14] „Dar trebuie subliniat faptul că spiritul războinic este una, iar spiritul militar cu totul altceva. Militarismul era cunoscut în Evul Mediu. Soldatul reprezintă degenerarea războinicului, întinat de industrialist. Soldatul e un industrialist înarmat, un burghez care a inventat praful de pușcă. A fost organizat de stat ca să poarte război împotriva castelelor. Odată cu el a apărut războiul la mare distanță, războiul abstract purtat cu tunul și mitraliera.” – José Ortega y Gasset, España Invertebrada, trad. Mildred Adams (ediția americană), New York, 1937. (n. a.)