Recâștigând copilăria prin poezie

Voi vorbi astăzi despre poezie. Mi-am dat seama recent că în Statele Unite, doar creștinii și poate câțiva evrei ortodocși, mai pot înțelege ce e acela un copil, ce minune este un copil și care este scopul unui copil. Dați-mi voie să încep cu ultima strofă a poemului „Odă toamnei” de John Keats.

Unde-s melodiile primăverii? unde-s, o, vai?
Nu te gândi la ele, tu ai muzica ta, –
Nori închiși înfloresc în ziua ce moare,
În trandafiriu miriștile se colorează;
Țânțarii gem în corul lor plângător.
Pe râu – palide sălcii, care trăiesc ori mor,
Purtate departe ori scufundate de vântul ușor;
Zbieretul mieilor grași de la stâna din deal;
În tufăriș, cântec de greierii; și,-n tril suav,
Fluierari cu piept stacojiu ascund grădinile;
Ceru-înghițindu-l, – iuți – rândunelele.

(traducere în română de Catalina Franco)

De ce ar trebui ca un tânăr să citească o poezie? De ce ar trebui să citească aceste versuri din „Odă toamnei”? Nu putem răspunde la această întrebare fără să punem alte întrebări mai fundamentale precum acestea: ce este un copil? Care este scopul unui copil?

Copilul are parte de viață la fel ca și alte creaturi de pe fața pământului; mănâncă și bea, se mișcă de colo-colo, crește, poate chiar da viața; toate aceste lucruri le fac și vitele și câinii și păsările din are și peștii din apă. Dar cu toate acestea ne dăm seama – chiar și oamenii foarte secularizați își dau seama cumva – că viața e mai mult decât mâncare și băutură și îmbrăcăminte; paharul este plin de dă peste. Care este viața vieții lui?

Acum, ar părea ciudat, chiar nebunesc, dacă ar apărea cineva și ar spune „am o metodă nouă, mai bună, de a crește cai”, fără să precizeze de la bun început ce sunt cai. Nu ar fi îndeajuns dacă o astfel de persoană sau un comitet sau niște birocrația ne-ar asigura că ei știu diferența între un cal și cămilă, că au călărit cândva un cal la paradă, că știu cum se scrie cuvântul „cal”, că știu cât valorează carnea de cal și că au primit oferte de la o fabrică de lipici pentru oase de cal. Am deveni și mai îngrijorați și gata să sunăm la ospiciu dacă acești oameni ne-ar asigura că metoda lor – oricare ar fi ea – trebuie aplicată în egală măsură poneilor din Insulele Shetland, cailor sălbatici din preeriile americane și celor din Mongolia.

Însă ce le-ar face nebunii cailor – acele animale răbdătoare cu ochi triști – le fac astăzi ideologii educației copiilor de peste tot din America: îi bagă în același malaxor, le supraveghează profesorii cu administratori, folosesc aceleași manuale conformiste, documente computerizate, baze de date și teste standardizate. Și fac asta fără să se întrebe: ce e un copil? Care este scopul unui copil? Care este viața vieții sale?

Copilul – și ființa umană completă spre care țintește educația liberală – este menit să fie liber. Iar libertatea în cazul acesta nu este ceva negativ; libertatea nu este pur și simplu o permisiune(…) Libertatea este o activitate spirituală nu ceva negativ. Copilul este menit să fie liber, ceea ce înseamnă că este menit să aparțină de ceea ce este bun și frumos, și să le iubească pentru că sunt astfel.

Așadar, educația ar trebui să îl facă pe copil să fie o ființă liberă. Pare ceva necontroversat: toată lumea, se presupune, dorește libertatea. Dar libertatea, așa cum o concepe omul modern, este ceva extrinsec persoanei umane. Un om este liber dacă statul îi dă licența de a a alege dintr-o mulțime de obiecte. Aceste obiecte îi sunt prezentate de oameni de marketing, de oameni de publicitate și de vedete ca fiind dezirabile pentru un scop sau altul, de regulă pentru împlinirea unei nevoi fizice sau psihologice. În esență, sunt un mănunchi de nevoie; caut să-mi satisfac aceste nevoi.

Aceste nevoi sunt văzute ca niște fapte brute. Nu se presupune că vor fi analizate, cu atât mai mult nu se presupune că vor fi diminuate, negate sau redirecționate. Și apropos, asta înseamnă că omul modern nu se revoltă pur și simplu împotriva Părinților Bisericii și a rabinilor evrei, ci chiar împotriva lui Epicur însuși. Cei mai mari dintre epicureici știau că ar fi mai bine să ne diminuăm, negăm sau redirecționăm nevoile noastre puternice.
Dar noi luăm nevoile ca fiind date implacabile. În cel mai bun caz, omul modern poate spune că libertatea presupune exercițiul unor virtuți minore, precum independența, astfel încât să nu-i împovărăm inutil pe alții, sau toleranța astfel încât să nu simți că pretențiile altor oameni sunt o povară pentru tine. Nici conservatorii care își spun libertarieni, nici totalitariști care își spun liberali nu recunosc faptul că libertatea este și pentru altceva decât satisfacerea propriilor nevoi.

Este o viziune, în esență, atomistă a omului. Reduce libertatea la consum. Omul e un consumator de produse, deoarece el este la rândul lui, un obiect. Este o unitate în masă, un atom într-un amestec de „treburi” umane. Iar aceste „treburi” umane, dacă gândim ca birocrații, trebuie controlate, trebuie să fie predictibile (…)

Cu alte cuvine, dacă vrem să vorbim de libertatea umană, trebuie să vorbim despre ceea ce ține piept reducției și tacticilor statistice ale oamenilor de marketing și birocraților. Trebuie să ne creștem copiii în afara lumii de masă și împotriva lumii. Trebuie să punem „carne” în ideea de libertatea. Corpul are nevoie de sânge. Mintea, sufletul și duhul au nevoie de iubire iar iubirea nu poate obligată. Dacă vorbim de libertatea dar nu vorbim de iubire și frumusețe, atunci reducem libertatea la o licență politică definită de autorități care ne spun ce putem să avem (…)

Keats nu ar fi putut să scrie „Odă toamnei” dacă nu ar fi ascultat tăcerea ei și nu ar fi auzit, cu urechea și inima și mintea, cântecele triste și minunate ale toamnei. Poezia nu e un text care poate fi manipulat prin diverse tehnici, astfel încât elevul să poată spune lucruri istețe pentru a trece un examen sau pentru satisfacerea nevoilor fizice și psihologice. E prea liber pentru asta. Chiar și un cal e prea liber pentru asta și rezistă tuturor reducționismelor noastre științifice, așa cum le-a satirizat de pildă Dickens în Hard Times (…)