Italia italienilor, America americanilor

Era anul 1983, iar eu aveam 24 de ani și  eram singur și am plecat în Italia cu rucsacul în spate timp de trei luni. Am călătorit din nord spre sud și în cele din urmă m-am întâlnit cu veri pe care nu îi mai văzusem niciodată, din partea ambilor părinți. Din moment ce erau italieni, erau mai mult decât bucuroși să se mândrească cu mine, iar asta însemna să am parte de o mâncare grozavă, cu multe lucruri de care nu am mai avut parte de atunci precum o delicatesă gătită de nevasta vărului meu, ceva numit „fiori” adică flori de dovlecel, gătite într-un aluat subțire și dulceag cu o aromă proprie.

Și italienii aveau trăsături proprii. I-am făcut o vizită unui alt văr, un tip masiv care lucra pentru o companie de construcție și care avea cea mai grozavă casă. Era comunist, ceea ce însemna pentru acele vremuri că era un liberal democrat de tipul lui Hubert Humphrey. Avea un volum, ei bine, considerabil, după cum îți puteai da seama văzând ce mi-a pus în față la față când a venit rândul lui să mă găzduiască. Am început cu aperitivele, toate bune, după care au urmat ardei umpluți cu orez, ouă și brânză, asezonați cu capere. Erau atât de gustoși încât am înghițit trei  ceea ce m-a făcut să simt că am trei obuze în stomac. Apoi au venit pastele cu o salată și a trebuit să-mi deschis cureaua cu încă o gaură, când, spre surpriza mea, a apărut o friptură cât toate zilele. Am încercat din tot posibilul să o dovedesc dar nu am reușit și i-am spus vărului meu că nu mai pot mânca. I-a căzut fața și m-a acuzat că nu-mi place mâncarea lui, că la ceilalți am mâncat tot și tot așa.

Am reușit să-i îndulcesc dezamăgirea și am mers în altă cameră să vorbim. Am început să discutăm despre politică. M-a întrebat de ce e în continuare rasism în America. „De ce îi tratați atât de rău pe negrii?” m-a întrebat. „Sunt oameni la fel ca toți ceilalți!” Eram de acord, deși am încercat să apăr îmbunătățirile care avuseseră loc. După care l-am întrebat ceva ce l-a luat prin surprindere. „Dar cum rămâne cu voi italienii?” l-am întrebat făcând referire la marocani și la nord africanii de care italienii nu erau foarte mândri.

„Ah, ăia sunt altă mâncare de pește”.

Am mers și mai jos în sus spre partea cea mai îngustă a cizmei, în mijlocul căreia se află un oraș de munte pe nume Tiriolo, de unde provin strămoșii mamei. Verișoara mea Anita urma să-mi facă niște pase cu sos pesto, pentru care avea nevoie de semințe de pin. Așa că soțul ei s-a apucat să i le aducă. A luat o scară și a sprijinit-o de un copac care mărginea strada, s-a urcat și le-a cules pur și simplu. Altă dată, avea nevoie de oregano așa că m-a trimis pe mine și pe un văr mai tânăr să luăm. Ne-am dus spre o băcănie dar nu am intrat, ci ne-am îndreptat spre un loc viran din spatele magazinului de unde l-am cules ca pe o buruiană. De ce să cumperi când poți aduna?

Familia se ocupa un pic cu agricultura. Fiecare avea un petic de pământ care cobora din munte, terasat, astfel încât să poată aduna apă în cisterne, la care se adăuga un sistem de șanțuri pentru a uda pământul de jos. Bineînțeles că asta însemna că trebuie să cari legumele și fructele sus pe munte și era o plăcere să vezi bunicile italiete cu coșuri pe cap, uneori bălăbănindu-se, dar de cele mai multe ori nu, vorbind una cu alta pe măsură ce făceau asta.

Puteai să te distrezi în Italia și puteai să înveți multe întâlnindu-te cu italieni, mai ales prin faptul că erau diferiți de mine și atât de specifici. Eram cândva într-un restaurant în Assisi, abia la începutul serii, așa că locul era gol cu excepția mea și a unui alt tip aflat la o altă masă. M-a chemat: „Hei, ce tot stăm aici amândoi ca niște idioți? Vino încoace ca să mâncăm împreună și să vorbim”.

Așa am făcut. Era un vânzător din Florența, foarte mândru de orașul și moștenirea sa. „Știu că ar trebui să spunem că suntem italieni, dar eu sunt mai înainte de toate florentin. Așa e peste tot în Italia. Cei de aici sunt assisiati, iar eu sunt florentin și așa e bine.”
Mi-am dat seama că am dat peste ceva important , deși nu puteam spune că eu simt același lucru cu privire la micul orășel din Pennsylvania de unde proveneam. „Dă-mi voie să te întreb ceva,” i-am zis gândindu-mă la America și la unitatea națională. „Voi, florentinii îi urâți pe sienezi. De ce?”

„De ce?” a râs el din toată inima. „Pentru că suntem florentini! Bineînțeles că-i urâm pe sienezi și ei ne urăsc pe noi, iar și unii și alții îi urâm pe pisani!”

Asta se întâmpla acum 40 de ani și ultima oară când am fost în Italia, în 1998, deja nu mai vedeam muzicanții de stradă cu care eram obișnuit, erau mai puțini copii, cu toate că bătrânele îmi îndopau copiii mici cu dulciuri și cadouri. Dacă mi-ai spune că Italia e la fel ca Spania, Franța, Germania, Elveția și Olanda aș plânge. Urăsc ideea de global, indiferent de ce: stat, tribunal, școli, distracție, obiceiuri de căsătorie și familie. O urăsc ca pe ceva monstruos și inuman.
Nu poți avea o Italie italiană fără italieni. Italieni prin naștere, obiceiuri, moștenire, memorie, cultură și, da, credința religioasă care stă la baza culturii. Unii dintre verii mei locuiau într-o case piatră mai veche decât America. Alții mergeau la o biserică mai veche de patru sute de ani. Vechile nume păgâne romane încă sunt prezente: Fabio, Mario, Claudio, Marco. Așa trebuie să stea lucrurile.

Italienii din sudul împovărat au emigrat peste tot în lume. Vorbesc des cu oameni care au veri în America, Canada, Brazilia, Argentina, Anglia și Australia. Fără acești oameni, nu aș scrie un rând acum. Cu toate acestea, ar fi o rușine dacă Italia ar fi redusă doar la o unitate politică, la o zonă geografică, o aglomerare de oameni fără nimic în comun. Vreau ca Italia să fie italiană, la fel cum vreau Japonia să fie japoneză, Mexicul mexican și Suedia suedeză, chiar dacă suedezii par porniți să-și șteargă memoria culturală.

Asta se aplică și Statelor Unite. Sunt mândru că sunt american, deși nu sunt fericit să văd în ce se transformă America. Ce mă încântă în America are prea puțin legătură cu guvernul, și mult de-a face cu cântecele ei, acum în mare măsură uitate, eroii ei, azi în bună parte trădație, obiceiurile ei, acum prigonite, și sufletul ei religios acum nivele și îngropat sub secularism, moartea culturii.

Cetățenii rezonabili ar trebui să fie capabili să discute ce înseamnă să-și cinstești și să-ți păstrezi cultura, și care e legătura cu toată problema imigrației. Răspunsurile bune trebuie să fie pragmatice, nu ideologice, ținând cont de ce sunt cu adevărat oamenii, și nu de visele noastre înfierbântate. Dar din moment ce nu suntem rezonabili, nu vom avea această discuție.

Așadar, în cinstea voastră italienilor, dacă Italia este ceea ce voi încă sunteți.