Furtuna de argint

23/12/2022    |   de Vasilii Nikiforov - Volghin

Până la Crăciun a rămas mai puțin de o lună, dar acesta te învăluie deja cu o pulbere de zăpadă, se furișează diminețile pe lângă ferestrele înghețate, răsună de sub tălpile săniilor pe drumurile albăstrii, cântă în biserică la priveghere „Hristos se naște, slăviți-L” și îți apare noaptea în vise sub forma unei vesele furtuni de argint.

În aceste zile nu ai chef de nimic pământesc, dar mai ales de școală. Acasă au observat dispoziția mea sărbătorească și m-au înștiințat cu asprime:

Dacă vei aduce note proaste de la școală, nu o să mai vezi brad și cizme noi!

„Nu-i nimic, m-am gândit eu, vom vedea… Dacă îmi vor pune nota trei la purtare, așa cum au promis, atunci eu o voi preface în cinci… La aritmetică, e clar ca bună ziua, mă voi pricopsi cu un doi, dar nici asta nu e vreo pacoste. Lui Mihail Vasilievici cifra doi îi iese întotdeauna cu un fel de gât de lebădă, fără cerculeț, și pe aceasta o voi preface în cinci…”

Închipuindu-mi toate acestea, le-am spus părinților:

–        Notele mele vor fi de categoria întâi!

–        Într-o zi, mă întorceam de la școală cu Grișka. L-am întrebat:

–        Tu simți cum miroase a Crăciun?

–        Încă nu, dar în curând voi simți!

–        Când anume?

–        Atunci când mămica va cumpăra o gâscă ș i va începe să o frigă, iată atunci voi simți

Răspunsul lui Grișka nu mi-a plăcut. M-am bosumflat și am rămas tăcut.

–        De ce te-ai îmbufnat?, m-a întrebat Grișka.

I-am aruncat o privire supărată și i-am răspuns, scos din fire:

–        Oare Crăciunul miroase a gâscă friptă, prostănacule?

–        Dar a ce miroase?

La aceasta nu am putut să răspund nimic, m-am înroșit și m-am supărat și mai tare.

            Crăciunul era din ce în ce mai aproape. În prăvălii și brutării începuseră deja să apară jucării de brad, căluți de turtă dulce și peștișori cu marginile albe, bomboane aurii și argintii, care îți pricinuiesc dureri de dinți, dar totuși le vei mânca, pentru că sunt bomboane de Crăciun.

            Cu o săptămână înainte de Nașterea lui Hristos, ne-au dat drumul în vacanță.

Chiar înainte de aceasta, m-am rugat lui Dumnezeu să nu îngăduie să primesc nota doi la aritmetică și trei la purtare, ca să nu-i mânii pe părinții mei, și astfel să mă lipsesc de sărbătoare și de cizmele noi promise, cu urechiușe roșii. Dumnezeu mi-a auzit rugăciunea și drept dovadă a „succeselor și a purtării mele”, am primit un trei la aritmetică și un cinci cu minus la purtare.

Crăciunul stătea la fereastră și desena flori de ger pe sticle, aștepta ziua în care vor spăla dușumelele în casă, vor așterne covorașele, vor aprinde candelele înaintea icoanelor și Îl vor lăsa să intre…

            A sosit ajunul Crăciunului. Ziua aceasta a fost viforoasă și albă-albă, cum nu a mai fost nicio zi. Pridvorul nostru s-a acoperit de zăpadă și, în timp ce o îndepărtam, m-am gândit: E o zăpadă neobișnuită…parcă ar fi sfântă! Vântul ce foșnește prin mesteceni – este de asemenea neobișnuit! Zurgălăii birjarilor sună altfel, și oamenii acoperiți de fulgi de zăpadă nu sunt aceiași…Pe drumul troienit, un băiețel în pâslari căra un brad pe o sanie și zâmbea fără pricină, ca un ciudat.

            Am stat mult timp în furtuna de zăpadă și am observat cum îmi zburda prin suflet, ca o adiere veselă, cel mai frumos și mai aromat cuvânt de pe pământ – „Crăciunul”. El mirosea a viscol și a rămurele de brad.

            Neștiind unde să mă ascund de albul copleșitor și de farmecul neobișnuit al acestei zile, am fugit la biserică și am ascultat cum se citeau în mijlocul ei prorocirile despre Nașterea lui Hristos în Bethleem; m-am plimbat prin târg unde se vindeau brazi, i-am pus piedică unui băiețel ce trecea pe alături și am căzut amândoi într-un nămete, am lovit cu pumnul în cojocul înțepenit al unui mujic, fapt pentru care acela m-a numit „bazaconie”; am sărit peste gard în grădina orașului (deși porțile erau deschise). În grădină nu era țipenie de om – doar viscolul șuierând prin copaci. Fără să-mi dau seama din ce cauză, m-am aruncat din viteză într-un noian adânc și mi-am lipit buzele de omăt. Obosind de la atâta alergat prin furtună, vinețiu și înghețat, am ajuns acasă și am văzut sub icoane un mic brad… M-am așezat lângă el și am prins a cânta, la început mormăind, apoi din ce în ce mai tare: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște”, și în loc de „magii cu steaua călătoresc”, am cântat „lupii cu steaua călătoresc”.

            Tata, auzind cântarea mea, spuse:

–        Oare ești prostuț? Unde s-a mai văzut să călătorească lupii cu steaua?

Mama pârlea niște picioare de vițel pentru răcitură. Îmi era foarte foame, dar până la răsăritul stelei nu era voie să mănânci. Tata, terminând lucrul, a început să citească Evanghelia cu voce tare. Eu ascultam citirea sa tărăgănată și mă gândeam la Hristos, culcat în iesle.

–        Pesemne că atunci ningea și micului Iisus îi era foarte, foarte frig!

Și mi s-a făcut atât de milă de El, încât am început să plâng.

–        Tu de ce plângi?, m-au întrebat cu îngrijorare.

–        Nu am nimic. Mi-au înghețat degetele

Așa îți trebuie, dacă ești neascultător! Să nu mai hoinărești atâta pe gerul ăsta!

Iată că sosi, în sfârșit, și seara de Crăciun. Însemnându-ne cu semnul crucii înaintea icoanelor, îmbrăcați în haine noi, am plecat la priveghere, spre biserica Schimbării la Față a Mântuitorului. Furtuna se domolise și pe cer apăruseră multe stele. Am căutat îndelung printre ele steaua Crăciunului și, spre marea mea bucurie, am găsit-o. Ea strălucea mai mult decât toate celelalte și revărsa raze albăstrii.

            Am ajuns la biserică. Pe jos erau așternute crengi de brad, iar în jur, oriunde priveai – de peste tot izvora o lumină. Chiar și primarul burtos, pe care toți îl numesc „spațiu de locuit” , și acela strălucește, precum un sfânt bineplăcut Domnului. La strană, negustorul Silantie citea „Pavecernița Mare”. Vorbirea lui Silantie era răgușită și peltică, altădată, toți se plângeau de citirea lui gângavă, dar astăzi, cu ocazia marelui praznic, îl ascultau cu atenție și chiar își făceau semnul crucii. În mulțimea deasă l-am văzut pe Grișka. Mi-am croit drum spre el și i-am șoptit la ureche:

–        Am văzut pe cer steaua Nașterii Domnului… Mare și albastră!

Grișka s-a uitat la mine și a bombănit:

–        Steaua asta e una obișnuită! Vega se numește. Poți să o vezi mereu!

Eu m-am supărat pe el și l-am înghiontit într-o coastă. Un nene mi-a dat un bobârnac la ceafă, pentru obrăznicie, iar Grișka a șuierat:

–        După slujbă, o vei încasa și de la mine!

Silantie a citit multă veme… Deodată el făcu o mica pauză și privi cu asprime în jur. Toată lumea simți că îndată se va întâmpla ceva neobișnuit și important. Liniștea din biserică deveni și mai adâncă. Silantie ridică glasul și exclamă deslușit, tare, cu o claritate neașteptată din partea lui:

–        Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!

Cuvintele sale răsfirate au fost reluate voios și hotărât de către cor:

–        Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți oameni și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!

Părintele, în veșmânt alb, deschise Ușile Împărătești, dezvăluind altarul inundat de o lumină albă, care venea de la brocardul argintiu ce acoperea pristolul și jertfelnicul.

–        Auziți până la marginile pământului, căci cu noi este Dumnezeu, răsuna corul, alcătuit acum din  cele mai bune voci din oraș.  – Cei puternici plecați-vă, căci cu noi este Dumnezeu… Cei ce locuiți în latura și-n umbra morții, Lumina va străluci peste voi, căci cu noi este Dumnezeu. Ca prunc s-a născut nouă Fiul, și s-a dat nouă, căci cu noi este Dumnezeu… Și păcii Lui nu este hotar, căci cu noi este Dumnezeu!

Când au terminat de cântat această cântare înălțătoare, Ușile Împărătești s-au închis și Silantie a început din nou să citească. Acum citea cu vioiciune și claritate, de parcă minunata cântare ce răsunase adineauri îi șlefuise glasul șters.

Îndată ce preotul a rosit otpustul, un camerton a răsunat delicat în strană și corul a prins a cânta cu glasuri vesele „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru”.

După slujba de Crăciun, acasă au aprins bradul (potrivit zicerii mamei mele) de la lumina candelei. Bradul nostru era împodobit cu bomboane, mere și covrigi roz. Apoi a venit în vizită un băiețel evreu pe nume Urka, de o vârstă cu mine. El ne-a felicitat respectuos cu ocazia sărbătorii, a privit îndelung cu ochii săi vechi-testamentari bradul luminat și a spus niște cuvinte care ne-au plăcut tuturor:

–        Hristos a fost un om bun!

M-am așezat sub brad împreună cu Urka, pe un covoraș vărgat, și urmărind cu degetul

rândurile din Molitvelnic, am început să cântăm „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru”.

            În acea noapte luminată, am visat din nou furtuna de argint, și parcă, printre rotocoalele sale, lupii mergeau pe picioarele de dinapoi și fiecare dintre ei ținea câte o stea, cântând cu toții împreună „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru”.

Traducere din rusă de Angela Voicilă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *