Bunăvoința străinilor

E Crăciunul – sau ceea ce Google, cu delicatețea sa față de musulmani, hinduși, evrei, budiști, druizi, păgâni, animiști, atei, agnostici și alții, numește sezonul vacanțelor – așa că, în pofida dispoziției mele naturale, ar trebui să încerc să scriu ceva vesel și călduros. La urma urmei, până și cel mai mare mizantrop și pesimist trebuie să recunoască că această vale a plângerii, care este lumea, are momentele ei bune.

În fapt, pe măsură ce îmbătrânesc mă încânt lucruri din ce în ce mai mărunte, fără să știu dacă este ceva nepotrivit în asta. Probabil că ușurința cu care mă simt mulțumit astăzi este un semn al involuției cauzată de bătrânețe, neavând așteptări foarte mari de la plăcerile pe care mi le-ar putea oferi viața, sau poate că în sfârșit am reușit să capăt un grăunte de înțelepciune. Dacă în trecut eram înclinat să bombănesc cu privire la grosolănia și răutatea oamenilor, sau pe marginea unei umilințe la care am fost supus, acum mă preocupă opusul acestora.

Recent, la Paris, așteptam metroul pe peron. Eram acolo doar o mână de oameni iar unul dintre ei era un acordeonist care se pregătea să ia și el trenul ca să le cânte oamenilor din vagon în schimbul unor bani. În timp ce aștepta, a cântat un pic și s-a uitat în jur. I-am zâmbit și mi-a răspuns tot cu un zâmbet. Avea vreo 50 de ani și un zâmbet plăcut. S-a îndreptat spre mine și a început să cânte un șlagăr parizian foarte cunoscut. I-am dat doi euro iar el mi-a mulțumit. Nu am cheltuit doi euro mai bine decât atunci. Spre deosebire de mulți cântăreți ambulanți, acordeoniștii, care sună în același timp vesel și melancolic, transformă o călătorie cu metroul într-o adevărată plăcere. Era un interpret foarte bun, iar plăcerea pe care i-au dat-o banii mei era și plăcerea mea.

Când a sosit metroul s-a suit în alt vagon decât în acela în care m-am urcat eu. Mi-a plăcut și această delicatețe. Dacă s-ar fi urcat cu mine ar fi existat o ușoară stinghereală între noi. Îmi dădeam seama că era un profesionist și că astfel își câștigă pâinea – într-o modalitate foarte onestă și folositoare social. Ar fi fost nedrept să mă aștept să-și piardă timpul cu cineva care deja îl plătise. Am simțit că ajunsesem la o înțelegere reciprocă și, fie că e sau nu adevărat, această amintire încă îmi provoacă plăcere.

La fel și cu o altă întâmplare, de data aceasta din Anglia. Mulțumită prăbușirii administrației publice din acea țară, gospodarul era acum adesea obligat să facă ceea ce ar trebui să facă serviciile publice plătite din taxe. Drept pentru care a trebuit să mă duc la centrul de gunoi ca să scap de diverse lucruri.

Nu eram sigur unde trebuie să arunc deșeurile din grădina mea – locul obișnuit era închis – așa că l-am abordat pe unul din oamenii de acolo care stătea într-un birou prefabricat bând ceai. A deschis fereastra și m-a întrebat „Ai cumva niște biscuiți”, înainte de a-i putea eu pune vreo întrebare.

„Nu”, i-am răspuns în râs „dar am niște ciocolată”. Era adevărat: aveam una în palton, primită cu o seară înainte la un restaurant, așa că i-am dat-o.

De fiecare dată când merg la centrul de deșeuri, sunt încântat și probabil un pic surprins să observ buna dispoziție și solicitudinea oamenilor de acolo. Nu cred să câștige foarte bine, iar a lucra printre gunoaie nu poate fi cea mai plăcută slujbă din lume. Cei mai mulți dintre cei cu care se întâlnesc o duc mai bine decât ei; și cu toate astea, e o plăcere să-i întâlnești, până într-acolo încât acum abia aștept să mă duc din nou să scap de gunoi. Cei de acolo aproape  că-ți redau încrederea în bunul simț al omului simplu.

Nu cu mult timp în urmă, imediat după moartea reginei, s-a întâmplat să trec pe lângă o școală unde în fața erau expuse desene, poeme și gânduri ale elevilor despre regină. Unul dintre ele spunea:

„Îmi pare rău că a murit deoarece îmi doream să fiu făcut cavaler de către ea pentru descoperirea unui nou dinozaur.”

Mi s-a părut ceva drăguț și dătător de speranță. Naivitatea sa era fermecătoare, dar trimitea și la un set de valori mai bune decât te-ai aștepta de la o epocă a vedetismului. La urma urmei, a îmbogăți cunoașterea umană e o ambiție foarte onorabilă. De când s-au descoperit dinozaurii, băieții par să treacă printr-o fază de interes pentru dinozauri, ceva aproape predeterminat biologic, ca pubertatea. Dar interesul acestui băiat părea mai profund, ca și cum ar fi înțeles deja că îmbogățirea cunoașterii e un bun în sine.

Plăcerea a fost și mai mare când am descoperit că era băiatul femeii care îmi face curățenie. Mă gândeam ce treabă bună a făcut mama lui și școala că i-au insuflat și altă ambiție decât aceea de a se face fotbalist sau pop star, acestea fiind cele două domenii pe care copiii din ziua de azi le asociază cu „talentul”, toate celelalte fiind nesemnificative.

Nu e totul pierdut, mă gândeam, și civilizația va supraviețui; sfârșitul nu e aproape. Bineînțeles că acest optimism nu poate dura mult până când e înlocuit de o stare mai înnegurată specifică pentru articolele pe care eu și majoritatea ziariștilor le scriu de obicei. Dar, după cum spune Google, e vremea vacanțelor și avem cu toții nevoie de o pauză de la pesimism, oricât de puțin îndreptățită ar fi ea.