Eu prefer cititul

„Oamenii spun că viața e ceea ce contează, dar eu prefer cititul”

Logan Pearsall Smith

Unii oameni par să știe totul însă nu înțeleg nimic: de regulă, acesta este genul de reproș pe care ești tentat să-l faci criticilor academici. Dar gândul acesta mi-a venit inexorabil în minte în timp ce citeam ultimul volum (publicat postum) din însemnările lui Edmun Wilson „Anii 60”. În fapt, anumite aluzii din jurnalele lui Anais Nin, ca și fascinanta corespondență Wilson-Nabokov ar fi trebuit să ne avertizeze asupra găunoșeniei bătrânului gigant al literelor americane.

În cea mai mare parte, „Anii 60” e format din înregistrarea interminabilă de nume sonore și de înșiruirea plictisitoare a funcțiilor sociale și literare la care participat autorul – apogeul fiind o cină dată de Kennedy la Casa Albă. Cartea nu este complet neinteresantă, totuși, iar ocazional se pot descoperi observații precise (de pildă, Cartier-Bresson „e atât de puțin provincial, încât nu ar trebui considerat a fi un francez modern”); există, de asemenea, observații provocatoare venite din partea unor interlocutori celebri – de pildă, Malraux i-a spus că Muzeul Metropolitan din New York era „un muzeu provincial”, în timp ce National Gallery din Washington ar trebui considerat ca fiind un muzeu în adevăratul sens al cuvântului (aprecierea ar putea părea nedreaptă la început, dar când stai să te gândești are o pertinență care te intrigă).

Există, de asemenea, pasaje dezgustătoare și vulgar de indiscrete. Există vreo formă de exhibiționism sexual care ar putea fi salvată de tinerețe și frumusețe? Mă îndoiesc, dar sunt convins că bătrânii care fac asta sunt dureros de obsceni. Wilson înregistrează partidele de amor cu soția în același mod în care un zoolog ar descrie împerecherea la elefanți; unul dintre episoade apare la sfârșitul unui paragraf care începe cu menționarea unei vizite la dentist – asocierea inconștientă pare potrivit de lugubră.

Cu toate acestea, vorbim doar de amănunte. Ceea ce m-a uluit este următoarea mărturisire: „Am luat cina cu Mike Nichols. Tocmai a citit „Moarea lui Ivan Ilich”, care l-a impresionat profund. Nu mă mișcă această poveste, așa cum pare că îi mișcă pe mulți. Nu cred că un om ca Ivan Ilich ar putea să se uite înapoi la viața sa și să o considere atât de goală și lipsită de sens. Nu cred că Tolsoti, în perioada în care își scria marile romane, ar fi fost capabil să creeze un asemenea personaj”.

Gore Vidal, în recenzia la „Anii 60” a scos în evidență acest pasaj: „E pur și simplu adevărat. Ivan Ilich nu și-ar fi considerat viața drept goală și lipsită de sens, nu mai mult decât Edmund Wilson și-ar fi considerat viața sa ca fiind fascinantă și înfloritoare.” Prin acest comentariu Vidal merge direct la țintă, chiar dacă inconștient: corolarul acestei observații este într-adevăr acela că, dacă un magistrat eminent și influent de la Curtea Supremă precum Ivan Ilich, poate descoperi în lumina iminentei morți că viața sa, aparent de succes, duce lipsă în unele aspecte fundamental umane, asta înseamnă în același timp că oameni de litere eminenți și influenți precum Vidal și Wilson ar trebui probabil să-și reanalizeze ideea că importanța și realizările lor sunt garantate. Dar acesta este un exercițiu pe care niciun om de succes nu e gata să-l facă. Cu toate acestea, oricine simte la sfârșit că a avut o viață de succes e foarte probabil că nu a țintit de la bun început prea sus.

La sfârșitul anului trecut, Cynthia Blanche a concluzionat la sfârșitul recenziei cărții „The Toucher” de Dorothy Hewett: „Cu siguranță că bătrânețea fără înțelepciune trebuie să fie cea mai rea soartă pe care o poate avea cineva: semnul sigur al unei vieți goale.”

În timpul vieții lor, Wilson și Vidal au devorat biblioteci întregi; că, în final, atâtea cărți citite au generat atât de puțină înțelepciune, rămâne un fapt trist și paradoxal.