Păcatele fiilor

În ultima vreme m-am tot gândit la cei trei fii ai lui Noe.

Unii oameni au avut în loc de părinți niște monștri, iar ei ar trebui să-și spună povestea lor plină de învățăminte, cu cât mai puțină patimă cu putință, pentru ca alții să nu cadă în aceleași păcate. Majoritatea oamenilor, însă, au avut părinți păcătoși obișnuiți, așa cum sunt și ei. Pietatea ne cere să le fim recunoscători pentru ce ne-au oferit, chiar dacă era de datoria lor să ne ofere. Ar trebui să le prețuim virtuțile și să fim îngăduitori cu scăderile lor. Nu ar trebui să avem nicio plăcere în a arăta lumii goliciunea lui Noe.

Prin analogie, ceea ce spunem despre părinți se aplică și la țara natală. Virtutea pietății ne cere să ne prețuim țara și să o slujim, iar uneori, bărbații adevărați își dau viața pentru ea. Ce se întâmplă însă dacă țara s-a făcut vinovată de rele considerabile? Ce facem atunci?

Mă uit pe harta lumii și nu descopăr vreun Ierusalim ceresc sau sfinte-națiuni. Toate guvernele au mâinile pătate de sânge. Demonii și întunericul sunt la fiecare pas. Dacă treci Rio Grande ajungi într-o țară care i-a persecutat pe preoți și i-a martirizat, martiri într-un deșert secular. Dacă treci paralela 49 te trezești într-o țară care i-a tratat pe aborigeni cu un amestec ciudate de paternalism, indiferență și agresiune. Treci marea și ascultă imnul galez „Bărbații din Harlech” care vorbește despre rezistența sângeroasă împotriva „saxonilor”, adică a englezilor. Mergi la Dublin și laudă-l pe Cromwell, apoi vezi cum reacționează oamenii. Du-te la Milano și ascultă-i pe oameni cum vorbesc despre mizerabilii din sud. Nu veți găsi lucruri plăcute în cărțile de istorie.

Cu toate acestea trebuie să ne prețuim țara.

Nu e nimic mai ușor decât să-l batjocorești pe Noe, bătrânul beat și dezbrăcat. E lesne a vedea păcatele părinților. Rareori ele sunt păcatele copiilor. Ceea ce este greu de văzut, însă, într-o lume în care suntem încurajați să batjocorim trecutul, deoarece ne îndreptăm ca un buldozer spre armonia și iubirea universală, spre toleranță și margarete în păr, sunt virtuțile părinților.

Crede oare cineva cu adevărat că se vor reîntoarce vremurile când, de pildă, îi vom obliga pe cherokee să-și părăsească dealurile natale și să se mute în vestul arid și prăfos? Sau că stadioanele vor fi pline de oameni care vor privi baseball, fiind segregați rasial? Nu se va întâmpla asta. Dar, totodată, nu vom avea de înfruntat verile insuportabil de calde și iernile dure din cele două Dakota pentru a cultiva un pământ care nu mai cunoscuse până atunci plugul. Nu vom pune traversele și șina care vor lega pentru prima oară Atlanticul și Pacificul.

Între timp, dacă s-ar întoarce printre noi părinții, ce ar spune ei despre dezastrul pe care l-am făcut în viața noastră de familie și în morala publică? Ce ar spune despre libertățile noastre pierdute și despre un guvern care fură prin împrumuturi de la sute de milioane de cetățeni nenăscuți încă?

Oamenii care au construit Statele Unite aveau virtuți mari și active. Mergeți în orice oraș mai vechi și priviți împrejur. Veți vedea multe clădiri vechi și frumoase încă în folosință, ridicate nu de mașinăria unui guvern impersonal și îndepărtat, ci de femei și bărbați cu o conștiință civică, care au dat din ceea ce aveau: biblioteci, școli, biserici, spitale, săli de concerte, muzee. Nu încape îndoială că acestea nu au fost construite doar de cei mai avuți. Și am putea adăuga că mâinile omului – acelea ale celor care odihnesc în cel mai apropiat cimitir – au așezat pietrele de construit, au tăiat, șlefuit și potrivit lemnul, șamd.

Strămoșii noștri au dus indiscutabil o viață mult mai grea decât cea prin care trecem noi. Și indiscutabil se plângeau mult mai puțin. Pe atunci, o iarnă caldă însemna un pericol pentru vara următoare deoarece puteau rămâne fără gheață la spital. Pe atunci, o vară rece însemna un pericol pentru iarna următoare deoarece puteau rămâne vitele fără fân. Într-o iarnă grea, Charles Ingalls, tatăl scriitoarei pentru copii Laura Ingalls Wilder (autoarea seriei „Căsuța din Prerie” tradusă de Ed. Anacronic), a trebuit să răsucească niște iarbă de prerie pentru a face din ea ceva care să ardă încet deoarece nu mai aveau lemne. Nu-mi amintesc bine, dar s-ar putea să fi fost aceeași iarnă în care a fost prins de viscol și s-a salvat stând într-o gaură făcută într-un morman de zăpadă, mâncând scoicile pe care le cumpărase pentru acasă.

Bunicul meu nu era un tip „drăguț”, dar avea măreție. Trebuia să ai așa ceva, ca să navighezi mii de mile pentru a ajunge într-o țară unde nu știai nici măcar un cuvânt. A mers în minele de cărbuni alături de alți bărbați de un neam cu el. Gâtul i-a fost fracturat într-o explozie în mină, pentru care compania de minerit l-a despăgubit cu zero bani. De atunci încolo a băut fără oprire pentru a-și uita durerea.

Cu toate acestea a continuat să muncească în tot felul de slujbe proaste, deși doctorul l-a avertizat că data viitoare când va cădea, gâtul îi va plesni și va muri pe loc. Era de neoprit. În cele rele nu știu dacă cunosc pe cineva la fel, dar nici în cele bune nu am întâlnit pe cineva asemenea lui. Și prefer mai degrabă să mă uit la cele bune. Cele rele nu mă privesc în niciun fel acum. Cele bune reprezintă un etalon și așa vor fi întotdeauna.

Ce am spus despre bunicul meu pot să spun și despre țara mea. A fost adesea ea însăși cea mai acerbă critică a sa. Cine, dintre cei care și-au dat interesul să citească ceea ce au scris americanii despre ei înșiși, va îndrăzni să spună că a fost un ton de auto-elogiere? A pus Hawthorne trandafiri pe mormintele puritane? A zâmbit Melville la personajul american prin excelență, Omul-Încrezător-în-El? A spus Mark Twain că sclavul Jim era doar un fugar, iar Ducele și Dauphin erau niște antreprenori isteți? Și cu toate acestea, cu toate acestea – și-au iubit țara.

Sunt multe de iubit și de admirat. De câte ori au mers țările la război pentru altcineva, pentru a apăra sau a recuceri libertatea altuia? Îl putem învinui pe Wilson că a vărsat sângele americanilor în stupidul Prim Război Mondial, dar oamenii plecați pe front au fost niște eroi și ar trebui să admirăm dorința lor de a se jertfi pentru alții, fără niciun alt scop sau profit în minte (…)

Oamenii susțin că nu îți poți ajutora țara dacă nu o critici fără încetare. Mă întreb dacă aplică același tratament persoanelor. Nu mai degrabă trebuie în primul rând să iubești acea persoană sau țară pentru a vedea lucrurile cum trebuie și să-i dorești ce e mai bun? Gândiți-vă că sunteți un italian care îi disprețuiește pe italieni și își dorește ca țara sa să semene mai mult cu Elveția sau cu Germania. Un astfel de om nu i-ar putea convinge pe concetățenii săi. Italia nu ar trebui să fie Elveția. Italia nu va fi Germania.

A prelua ceva din altă parte sau a-ți apropria o instituție străină – acesta este un lucru bun și sănătos, iar americanii au făcut asta. Uitați-vă la Winslow Homer, pictorul impresionist, și spuneți-mi că nu a făcut altceva decât să copieze culorile lui Monet. El rămâne american până în măduva oaselor, în ultima picătură de sudoare. Dar să-ți dorești ca neamul tău să fi fost altul, sau să-l disprețuiești pentru păcatele sale și să nu mai faci nimic altceva, înseamnă să nu fii constructiv deloc.

Deplâng țara mea nu pentru că are o cultură malefică, ci pentru că e pe punctul de a pierde tocmai ceea ce numim cultură. Plâng pentru că păcatele noastre – cele pentru care străbunii noștri și-ar lăsa capul plecat de mâhnire – strigă la cer. Cu toate acestea sunt multe de iubit și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut aici. Dumnezeu a binecuvântat acest pământ cu multe. Să ne întoarcem la El înainte de a fi prea târziu.

Traducere din engleză de la Crisis Magazine.