Artă artificială

Pentru toți aceia dintre noi care ne căznim să publicăm ceva, indiferent de nivel, orice altă activitate în afara scrisului are o relevanță secundă. Chiar și mâncatul,  oricât de necesar ar fi, poate ajunge să pară ca o întrerupere nedorită a adevăratei vieți, care e scrisul. Tindem să uităm că cititul în general, și scrierile noastre în particular, nu au aceeași importanță pentru 99,99% din populație. Ar trebui să ne smerească (pe noi scriitorii) că în multe orașe e mai ușor să găsești o țigară electronică sau să te tatuezi decât să cumperi o carte.

Iar acum vine o altă lovitură pentru stima noastră de sine, cea mai fundamentală caracteristică dintre toate drepturile omului modern. Un coleg de-al meu scriitor, dl. Charles Norman, mi-a atras atenția asupra unui site care, prin inteligență artificială, produce un scurt eseu coerent și chiar serios pe aproape orice subiect. El a demonstrat forța siteului solicitând o critică marxist-leninstă la „Winnie-the-Pooh”, citând în acest sens opera snobului istoric marxist Eric Hobsbawn.  După câteva secunde au apărut mai multe paragrafe, incontestabil mai bune decât ceea ar putea mulți doctoranzi, și în fapt se apropiau de ceea ce eu însuși aș fi scris dacă mi-ar fi cerut cineva să scriu pe acest subiect.

Am încercat apoi o analiză marxistă la „Morsa și tâmplarul” de Lewis Carroll. Cu o autentică lipsă de umor marxistă, răspunsul a venit aproape instantaneu că, printre altele, stridiile din poem sufereau din cauza unei false conștiințe, în măsura în care erau păcălite de morsă și tâmplar să meargă la plimbare cu ei crezând că exploatatorii le vor binele.

Nu m-am putut abține să nu solicit siteului o critică a mea, iar în câteva secunde am primit ceea ce cred că era o critică perfect rezonabilă, deși în ultimă instanță greșită (bineînțeles) a operei mele, și anume că se baza pe impresii și anecdote, în loc de cercetări statistice serioase. Folosesc stereotipuri așa că e imposibil de spus dacă poveștile pe care le spun sunt adevărate. Sunt exact genul de critici pe care chiar eu le-aș aduce scrierilor mele dacă aș putea face lucrul acesta din exterior, ca să zic așa. Faptul că mă pot apăra în fața unor asemenea critici nu contează în cazul de față. Ceea ce e uluitor și relativ îngrijorător este că acest site e capabil să execute o critică clară, concisă și coerentă în câteva secunde. Eleganța și spiritul lipsesc dar poate că (de fapt, sigur) vor fi posibile într-o zi, adăugate precum sarea și piperul la masă, în funcție de felul în care solicitantul dorește acest lucru.

Totuși, a fi uluit nu e același lucru cu a fi încântat. E oare posibil ca scriitorii să devină într-o zi inutili, precum rotarii? Și dacă e să vorbesc dintr-o perspectivă strict egoistă, ce mă fac eu atunci? Pentru o clipă mă consolez cu gândul că niciun calculator nu-mi poate imita stilul, dar ne aflăm încă în copilăria inteligenței artificiale.

Inutilitatea nu îi va afecta doar pe scriitori: pictorii, cântăreții de operă, pianiștii, doctorii, practic toată lumea va fi inutilă, exact așa cum a prezis cândva Isaac Asimov. Tot ce ne va rămâne va fi să ne distrăm pe cât de bine putem; dar când distracție devine principala activitate  din viață, apare un tip special  de plictiseală.

Cred de mai multă vreme că distracția, sau ubicuitatea distracției, reprezintă una din principalele cauze ale plictiselii din lumea modernă. Iar în sine plictiseala este mult subestimată ca stare psihică în ceea ce privește rolul pe care îl joacă în comportamentul greșit, și pe cale de consecință al nefericirii.

Motivul pentru care distracția din abundență din viața cuiva duce la plictiseală este acela că realitatea poate rareori a se compara cu stimularea și entuziasmul artificial. Lumea reală se mișcă mult mai încet față de lumea descrisă de entertainment, dar oamenii trebuie totuși să intre din când în când în lumea reală; nu pot duce vieți în întregime virtuale. Drept pentru care, atunci când intră în lumea reală o găsesc ca fiind ștearsă și plictisitoare prin comparație cu imaginea oferită în distracții. Într-o epocă a distracției e nevoie de disciplină și antrenament pentru a descoperi un interes în lumea reală.

Pacienții mei mă întreabă adeseori cum se pot descoperi pe ei înșiși, plecând în permanență de la presupoziția că există ceva ce trebuie găsit, ca un diamant pierdut, adică ceva de o valoare inestimabilă. În acel moment le spun că e mai important să se piardă pe sine, adică să se piardă într-o activitate care să le solicite mintea. Problema cu sfatul meu înțelept este că nu am putut niciodată să descopăr răspunsul la următoarea lor întrebare care survine firesc apoi: „Cum fac asta?”

Dacă cineva a ajuns la maturitate fără să-și dezvolte tipul de interese pe care le recomand eu, poate face oare asta pe bază de rețetă, deoarece crede că-i fac bine?  Se poate face o analogie vagă cu credința religioasă: după cum spun foarte mulți, credința religioasă te consolează și are efecte benefice atât la nivel social cât și individual, dar dacă nu ești de acord cu doctrina, atunci beneficiile sunt irelevante. O religie urmată doar pentru beneficiile sociale și psihologice, nu pentru adevărul ei, nu poate supraviețui pentru multă vreme. Beneficiile ei depind de credința că doctrina este adevărată.

Acum e momentul să ținem seamă de ceea ce spune inteligența artificială despre mine: vederile sale pot fi descrise ca simpliste și lipsite de nuanță.
Totuși, când schimb cuvântul „critica” operei mele cu „forța” operei mele, citesc: „e recunoscut pentru stilul clar și angajant în care scrie … și are o gamă largă de interese care îi oferă o perspectivă unică”.

Cu toate acestea, e nevoie de inteligență umană, așa cum cred că va fi întotdeauna nevoie, pentru a decide care dintre aceste două caracterizări este mai pertinentă.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la editura Contra Mundum.