Rugați-vă pentru Cehov! Sau ce îi poate învăța literatura rusă pe conservatori (I)

Mi-am propus să aduc în discuție o dezbatere veche de mai bine de un secol, dar care este foarte relevantă astăzi. După cum sugerez, această controversă îi pune față în față pe marii scriitori ruși și intelighenția rusă. Gândiți-vă ca la o confruntare între Troțki vs Tolstoi, Lenin vs Dostoievski, Bakunin vs Cehov.  Noi, americanii, avem intelighenția noastră, care începe din ce în ce mai mult să semene cu cea rusă clasică, dar pe de altă parte nu avem nimic de seama literaturii ruse, cu care să i ne opunem. Va trebui să ne îmbogățim gândirea noastră, dacă e să evităm ceea ce s-a întâmplat în Rusia în urmă cu un secol.

Rusia a adus lumii moderne două mari contribuții. Deși nu s-a remarcat prin tehnologii materiale, a pus la cale cea mai influentă tehnologie politică, cea pe care o numim totalitarism. În anul 1999, revista Time l-a numit pe Einstein „omul secolului” – persoana care „cu bune și rele a avut cea mai mare influență în ultimul secol” – dar Einstein nu avut nici pe departe aceeași influență precum Lenin. A doua mare contribuție a Rusiei a fost literatura.

Prețuirea de care se bucură în rândul rușilor nu are egal. O pot compara doar cu felul în care a fost privită Biblia ebraică în momentul în care încă se mai adăugau cărți. Pentru ruși, canonul era și este sfânt. Nu doar că literatura reprezenta viața, așa cum presupun occidentalii, dar viața exista pentru a oferi material pentru literatură. Când a început să fie serializată „Ana Karenina” de Tolstoi, Dostoievski a declarat că, în sfârșit, existența poporului rus a fost justificată. Își poate cineva imagina un francez care presupune că existența poporului francez are nevoie de justificare? Și dacă da, că ar putea fi justificată de un roman?

Când scriitorul Vladimir Korolenko, care era pe jumătate ucrainean, a fost întrebat ce naționalitate are, el a replicat: „patria mea este literatura rusă”. În recentul său discurs de acceptare a premiului Nobel, Svetlana Alexievici s-a făcut ecoul acelui comentariu, susținând că are trei patrii: Belarusul tatălui, Ucraina mamei și literatura rusă. Precum poeta Anna Ahmatova, ea vedea literatura drept echivalentul, la nivel colectiv, al memoriei personale, fără de care un individ sau un popor este condamnat la schizofrenie. „Flaubert spunea despre sine că e un stilou uman; eu aș spune că sunt o ureche umană. De fiecare dată când merg pe stradă și aud cuvinte, fraze și exclamații, mă gândesc – câte romane dispar fără urmă!”

La fel precum marii romancieri, Alexievici vedea viața ca pe gândurile și sentimentele ascunse ale sufletelor individuale, care trăiesc în literatură.

Așa ajungem la problema dezbătută. Este viața o chestiune care ține de marea politică? sau de sufletele individuale? Și poate fi ea prinsă într-o teorie sau există întotdeauna ceea ce filosoful rus Mihail Bakhtin numea un „surplus” care depășește granițele oricărei teorii care se poate concepe? Intelighenția credea în teorii și crize, romancierii credeau în complexitățile vieții obișnuite și prozaice. Pentru romancieri, oamenii nu erau doar abstracții sau unități care puteau fi sacrificate pe altarul teoriei ce promitea perfecțiunea, și credeau că intelighenția are prea multă încredere – mult mai multă decât justifica experiența – că teoriile sale erau corecte și urmau să aibă efectele dorite.

Pe scurt, intelighenția era gata să sacrifice sau să înrobească indivizii, care nu contau oricum prea mult, pentru a realiza utopia. Alexievici se referă la acești oameni foarte încrezători ca la „sclavi romantici, sclavii utopiei”. Ea îl citează pe Varlam Shalamov, al doilea cel mai celebru cronicar al Gulagului, care a spus: „Am luat parte la o bătălie gigantică, o bătălie pe care am pierdut-o pentru adevărata renaștere a umanității”. Apoi, Alexievici continuă:

„Iar eu am reconstruit istoria acelei bătălii, victoriile și înfrângerile sale. Istoria felului în care oamenii au vrut să construiască pe pământ Raiul din Ceruri. Paradisul. Orașul Soarelui. Într-un final, tot ceea ce a mai rămas a fost un ocean de sânge și milioane de vieți distruse. A existat o vreme, totuși, când nicio idee politică din secolul XX nu se putea compara cu comunismul (sau cu Revoluția din Octombrie ca simbol), o vreme în care nimic nu-i atrăgea mai mult emoțional pe intelectualii vestici și oamenii de pe tot globul. „Opiumul intelectualilor”, așa a numit Raymond Aron Revoluția Rusă.”

Astăzi, acel opium se numește „justiție socială”. Vorbele acestea au devenit un concept magic, așa încât în loc de a argumenta pentru o schimbare specifică, luând în calcul costuri, beneficii, probabilitatea succesului și posibilitatea unor consecințe neintenționate, e suficient să folosești termenul „justiție socială”.  Drept urmare, îți poți amenința opozanții drept dușmani ai justiției sociale, în același fel în care marxiștii își tratau adversarii. Posibilitatea că oamenii cu alte concepții ar putea crede la fel de sincer în justiție – și chiar posibilitatea ca cei care au aceeași concepție, dar întrevăd alte mijloace pentru a atinge scopul dorit – asemenea posibilități nici măcar nu sunt luate în calcul sau sunt respinse de la bun început.

Alexievici insista că nu trebuie să uităm ce a însemnat socialismul în practică, cu toate aspirațiile sale, deoarece „argumentele pentru socialism nu au dispărut. O nouă generație a crescut, generaţie care are o altă imagine asupra lumii, dar mulți tineri citesc din nou Marx și Lenin”. În campusurile americane, nu e nevoie să spui „din nou”.

De ce Tolstoi nu aparținea intelighenției

Cuvântul „intelighenția” provine din rusă, unde a apărut în jurul anului 1860. În sens strict, cuvântul rusesc înseamnă ceva foarte diferit de varianta englezească. Nu era sinonim cu „intelectual”, cu oameni bine-educați, sau cel puțin cu cei care prețuiesc gândirea independentă. În oricare societate, oamenii bine educați se poate sau nu să aibă asemănări cu intelighenția în sens rusesc. Teama mea e că, în America, ei tind să se asemene.

Pentru a fi parte din intelighenția, trebuia să satisfaci trei criterii, pe care majoritatea oamenilor educați, inclusiv marii romancieri, nu le satisfăceau.

Mai întâi de toate, trebuia să ai o viziune radicală. Nu exista un intelighent conservator sau moderat. Convingerile radicale variau de la generație la generație, dar în perioada clasică (în linii mari, de la 1860 la 1905), ele includeau materialismul, ateismul, o formă de socialism sau anarhism și revoluționarismul, prin care se înțelegea ideea că revoluția nu este un mijloc, ci un scop în sine.

Luați aminte la limbaj: „catehism”, „lumea aceasta”. Revoluția era un succedaneu pentru religie (precum ecologismul de azi). Dostoievski a observat cândva că rușii nu devin atei; ei se convertesc la ateism. Intelectualul tipic rus era adesea fiul unui preot sau un fost seminarist, așa încât a numi pe cineva „seminarist” era același lucru cu a-l numi „comunist”. Foști seminariști celebri au fost Nikolai Cernișevski și Iosif Stalin. Unul din motivele pentru care Tolstoi, de pildă, nu putea fi considerat intelighent era acela că avea credință în Dumnezeu.

În amintirile sale despre viața sub Stalin, „Fără speranță”, Nadejda Mandelstam observă:

„Partea fundamentală în înrobirea intelighenției a fost jucată nu de teroare și nici de mită (deși au fost din plin şi din ambele), ci de cuvântul Revoluție, la care nimeni nu putea renunța. Este un cuvânt care a subjugat popoare întregi, iar forța sa era atât de mare încât te întrebai de ce mai au nevoie conducătorii noștri de închisori și execuții”.

Filosofii pot fi cu totul sinceri când cred în teoriile lor – și pe cale de consecință în dreptul lor de a avea putere absolută – în același fel în care oamenii în general au nevoie de foarte puțină convingere pentru a accepta binele moral al propriilor dorințe.

În al doilea rând, un intelighent trebuie să gândească la sine ca fiind intelighent. Părăsiți totul, abandonați-vă părinții și urmați-ne. După cum a explicat Isaiah Berlin:

„Pentru intelighenția secolului XIX, însuși conceptul de categorii de persoane implicate în activități intelectuale – precum profesorii, doctorii, inginerii, experții, scriitorii, dar care duc în rest vieți normale și au vederi convenționale – era o idee absolut detestabilă. Pentru intelighenția, o astfel de persoană semăna cu un trădător, cineva care s-a vândut, un laș, un papă-lapte”.

Dacă te vedeai ca fiind aristocrat, nobil sau om de familie care se întâmpla pur și simplu să fii bine educat, atunci nu erai parte din intelighenția. Acesta este un alt motiv pentru care nimeni nu l-ar fi numit pe Tolstoi, care folosea apelativul său nobiliar, „conte”, ca fiind intelighent.  Cehov, în special, detesta această „solidaritate artificială”, deoarece nu presupunea gândire, ci doar repetarea „ortodoxiilor”:

„Da, tinerele noastre domnișoare și fanții noștri politici sunt suflete curate, dar 90% din sufletele lor curate nu fac o para. Toată curățenia și lenea lor sfântă se bazează pe simpatii și antipatii încețoșate și naive față de persoane și etichete, nu pe fapte. E la îndemână să fii curat când urăști pe Satana pe care nu-l cunoști și iubești pe Dumnezeul pe care nu ai suficientă minte să-l pui la îndoială.”

Vă sună cunoscut?

În al treilea rând, un membru al intelighenției avea un stil de viață specific. În anii 1860 și 1870, era un cod rigid de maniere care presupunea un comportament văzut pe vremuri drept sordid. Cernișevski era onest privind manierele sale plebee, dar ele au devenit un model. Aristocrații trebuia să dobândească anti-rafinamentul. Prostul gust, sau cel puțin prostul gust potrivit, nu se dobândea ușor. Pentru femei era suficient să fumeze.

Editura Contra Mundum a lansat volumul „Povestiri rusești de Crăciun”, care curpinde o selecție de texte din marii romancieri ruși.