În spatele acestor criterii se află un set de presupoziții prea evidente pentru a fi articulate. Trebuie să susții o teorie sau alta, dar nu să susții importanța teoriei – adică a teoriei despre tot. Asta se înțelege de la sine.
Unul dintre motivele pentru care marxismul s-a dovedit a fi atât de atrăgător a fost pretenția sa ambițioasă de a rezolva toate contradicțiile. Gândiți-vă la ceea ce spunea Marx că „soluția la toate problemele istoriei, soluția conștientă de sine, este comunismul”. Nicio altă teorie care pretindea mai puțin de atât nu îi putea atrage pe ruși, sau, dacă se întâmpla asta, era transformată de regulă într-o explicație atotcuprinzătoare – un obicei pe care Dostoievski l-a numit „aspectul rusesc al doctrinelor europene”: „(el) constă în a desprinde anumite concluzii din acele doctrine, concluzii care, sub forma unor axiome imbatabile, sunt desprinse doar în Rusia, pe când în Europa posibilitatea unor asemenea deducții nu este nici măcar bănuită.” Sau, după cum remarcă în alt loc Dostoievski, un membru al intelighenției este cineva care îl poate citi pe Darwin și se decide pe loc să devină un hoț de buzunare.
Pe scurt, în opinia lui Dostoievski, rușii au o tendință de a duce toate lucrurile la extrem; să acționeze pe baza lor în disprețul decenței minime și al bunului simț; și dacă sfârșesc prin a face lucruri rele, să le sărbătorească de parcă ar contribui la salvarea oamenilor.
Dacă la putere e teoria, atunci vor conduce teoreticienii. Intelighenții au în comun ceea ce Thomas Sowell a numit „perspectiva celro binecuvântați”. Acesta e criteriul de bază fără de care un grup nu poate fi numit intelighent în sens rusesc. Orice alt articol de credință se poate schimba, susține Dostoievski, dar credința în ei înșiși ca salvatori va rămâne.
Intelectualii sunt credincioși teoriei pentru motive nu chiar dezinteresate. Cu greu vor accepta ideea că adesea avem nevoie nu de teorie, ci de inteligență practică, ceva ce, la urma urmei, intelectualii nu au dovedit de prea multe ori.
Raskolnikov, eroul lui Dostoievski din „Crimă și pedeapsă”, invocă mai multe teorii pentru a-și justifica uciderea cămătăresei. Ciudat, dar ele se contrazic una pe alta. La început, apelează la utilitarism. Doar să calculăm, se gândește el: de o parte e o babă, care va muri oricum curând, a cărei viață nu valorează mai mult decât a unei „ploșnițe” – chiar mai puțin, de fapt, deoarece ea face mai mult rău. De cealaltă parte, sunt sute de vieți care ar putea fi salvate cu banii ei. „O moarte și 100 de vieți în schimb – e aritmetică simplă!” Nu doar că e moral să o ucizi; e imoral să nu o faci.
Dar Raskolnikov invocă și relativismul radical, care, spre deosebire de utilitarism, neagă orice bază pentru moralitate. Moralitatea nu este altceva decât „prejudecată, teroare artificială, neexistând bariere morale, și totul e așa cum trebuie să fie” deoarece lumea înțeleasă în sens naturalist îl are doar pe „este”, și nu pe „trebuie”.
Raskolnikov aduce și mai multe justificări, dar cea care le subîntinde pe toate este teoria napoleoniană. Lumea se împarte în două tipuri de oameni, cei mulți și obișnuiți, respectiv cei puțini și extraordinari. Cei obișnuiți sunt conservatori. Țin la tradiție și la legile vechi. Sunt oamenii prezentului „simplu material, care are scopul doar de a se reproduce pe sine”. Cei extraordinari – precum Licurg, Solon și Napoleon – sunt oamenii viitorului, care scot la iveală o lume nouă. Sunt în mod necesar criminali, deoarece simplul fapt de a crea o lege nouă îi face violatori ai celei vechi. Au dreptul, ba chiar obligația, să facă orice este nevoie pentru ideea lor: „Susțin că, dacă descoperirile lui Kepler și Newton nu ar fi fost posibile fără moartea unuia, a unei duzini, a 100 sau chiar mai mulți oameni, Newton ar fi avut dreptul, ba chiar datoria… să-i elimine”. Bolșevicii priveau la rândul lor crima ca fiind nu doar permisă, ci necesară moral.
Pentru Raskolnikov „chiar și oameni puțin ieșiți din comun” trebuie să fie în sensul acesta criminali. E un punct crucial, deoarece face posibil un grup de oameni speciali, nu doar unul la un secol, ca Napoleon: grupul numit intelighenția. Pentru a ne da seama cât de veche este ideea că majoritatea oamenilor nu sunt decât materie brută, gândiți-vă la comentariile intelectualilor occidentali cu privire la „experimentul sovietic”, care exprimă adesea o justificare a revoluției, chiar dacă ea nu a ieșit așa cum s-a sperat. Cineva experimentează cu „materia brută”, nu cu ființe umane.
Ca un adevărat om de științe sociale, Raskolnikov susține că numărul exact al oamenilor extraordinari e guvernat de legea naturală, care poate fi determinată: „Există cu siguranță și trebuie să existe o lege categorică, nu poate fi o chestiune de întâmplare.” Nu poate fi o chestiune de întâmplare, deoarece pentru omul de științe sociale nu există nimic la întâmplare, nu mai mult decât existența a ceva numit liber arbitru. Dacă există ceva guvernat de lege, atunci totul e guvernat de lege.
În fața acestor teorii, sora lui Raskolnikov se cutremură: „Ceea ce este cu adevărat original în toate astea… este că justifici vărsarea de sânge în numele conștiinței și, iartă-mă că ți-o spun, cu un așa fanatism… încât justificarea uciderii prin intermediul conștiinței este, în opinia mea, mult mai îngrozitoare decât vărsarea de sânge legală și oficială.” De ce mai îngrozitoare? Vărsarea de sânge e tot vărsare de sânge, nu-i așa? Să privim la Arhipelagul Gulag în care Soljenițîn se întreabă de ce Macbeth a ucis doar câțiva oameni, în timp ce Lenin și Stalin au ucis milioane? Răspunsul este acela că ticăloșii lui Shakespeare „nu aveau o ideologie”:
„Ideologia – ea este cea care îi dă răufăcătorului credința și determinarea necesară. Ea este teoria socială care îl ajută ca actele lui să pară, în ochii lui și ai celorlalți, bune în loc de rele, astfel încât să nu audă reproșuri și blesteme, ci să primească laude și onoruri.”
Dacă ideologia se aplică peste tot, atunci, pentru a-l cita pe Neceaev, „tot ceea ce promovează revoluția este moral, tot ceea ce o împiedică este imoral.” Lenin și Troțki erau de acord: nu doar că Partidul nu face niciodată greșeli, ci orice face partidul este bun, deoarece este făcut de Partid. Fiind prin definiție agentul Istoriei însăși, acțiunile Partidului sunt prin definiție morale.
De asemenea, mila față de dușmanii de clasă trebuie să fie imorală. Noi ne învățăm copiii să-și depășească egoismul natural, dar sovieticii îi învățau să-și depășească mila naturală, care i-ar putea împiedica să ucidă dușmanul de clasă. Nu era prețuit conceptul burghez de „drepturile omului” care includea pe toată lumea, ci interesul de clasă. După cum explica scriitorul Vasili Grossman, ce era rasa pentru naziști, era clasa pentru sovietici. A te abține de la tortură, susținea Troțki, era „cea mai jalnică și mizeră prejudecată liberală.”
În anul 1918, fondatorul poliției secrete sovietice, Felix Dzerjinski a publicat un articol în revista „Teroarea Roșie” – da, chiar acesta era titlul – în care susținea:
„Noi nu predicăm un război contra persoanelor individuale. Noi exterminăm burghezia ca pe o clasă. În timpul anchetelor, nu căutați dovezi care să arate că acuzatul a greșit prin faptă și vorbe contra puterii sovietice. Prima întrebare care trebuie pusă este: cărei clasă aparții? Care este originea ta? Care este educația și profesia? Răspunsul la aceste întrebări ar trebui să hotărască soarta acuzatului.”
Precum morala, adevărul este ceea ce spune Partidul că este. Georgy Piatakov, care a fost de două ori dat afară din partid și în cele din urmă împușcat, scria că un adevărat bolșevic este „gata să creadă (nu doar să susțină) că negrul este alb și albul este negru, dacă Partidul o cere”. În „1984”, personajul O’Brien susține exact același lucru și numește această idee „solipsism colectiv”.
Nu există limite: la asta se ajunge când domnesc teoreticienii. Așa că dați-mi voie să-mi pun cărțile pe masă: cu cât un grup de intelectuali ajunge să se asemene cu intelighenția, cu atât mai aproape este spectrul totalitarismului, dacă acel grup acaparează puterea. Anticipez posibilitatea reală ca în viitorul apropiat să fie probabil să trăim într-o democrație de fațadă, a la Putin, care s-ar putea transforma rapid într-un stat stalinist, și nu într-o variantă de democrație suedeză. Sau mai degrabă în ceva chiar mai îngrozitor decât stalinismul, din moment ce Stalin nu avea acces la tehnologia de monitorizare de astăzi. Prin comparație cu așa ceva, „1984” pare un rai libertarian.