Rugați-vă pentru Cehov! Sau ce îi poate învăța literatura rusă pe conservatori (IV)

Așadar, iată una din lecțiile literaturii ruse: nu poate exista o știință socială, dacă prin acest termen înțelegem o disciplină modelată după științele tari. Scriitorii ruși reînviau o tradiție eclipsată din secolul al XVII-lea, când a pătruns ideea că orice disciplină respectabilă trebuie să se asemene geometriei euclidiene sau fizicii newtoniene. Pentru raționaliștii pur sânge și urmașii lor, cunoașterea adevărată era teoretică, ideal matematică, iar toate evenimentele specifice erau doar consecința legilor pe care le descoperise teoria. În măsura în care aveai nevoie mai degrabă de o poveste pentru a explica lucrurile, în aceeași măsură erai mai departe de statutul științific. Științele tari nu spun povești.

Deja în secolul al XIX-lea, acest „newtonianism moral”, după cum l-a numit Élie Halévy, s-a transformat într-o manie, și nu doar pentru marxiști și darwiniști. Înainte să-și numească Auguste Comte disciplina drept „sociologie”, el a fost tentat să o numească „fizică socială”, iar Leon Walras, unul dintre fondatorii economiei moderne, și-a bazat ideea de echilibru pe ideea stabilității sistemului solar. A căutat chiar să obțină susținerea marelui matematician Henri Poincaré. Chiar și Freud a adoptat metafore hidraulice pentru minte și a susținut nu că doar anumite acte de uitare sunt intenționale, ci că toate sunt: ce lege naturală ar putea admite excepții?

Dar există o altă tradiție de gândire, de la Aristotel și Montaigne, Clausewitz și Tolstoi, care pretinde că e nevoie de două tipuri de rațiune pentru a înțelege realitatea. Pe lângă rațiunea teoretică, pe care Aristotel o numește episteme, avem nevoie de rațiunea practică, adică phronesis.

Precum geometria, cea teoretică oferă adevăruri universale, precise, fără excepții, indiferent de timp. Se raționează deductiv, plecând de la teorie până la exemplele care o ilustrează. Pentru tradiția alternativă, unele probleme cer raționamente care să plece de la cazurile particulare. În acest sens, Aristotel citează disciplinele clinice, precum medicina. Nimeni nu vrea un doctor al cărui singur interes în boala cuiva este contribuția potențială la știință. Niciun doctor bun nu este un biolog aplicat. El se folosește de tot ceea ce știe, teorie și experiență neteoretizată, pentru a găsi un tratament pentru bolnav în acest moment. Aici timpul contează. În geometrie nu contează deloc.

Același lucru e valabil pentru chestiunile etice. Cine face raționamente plecând de la regulile generale, sfârșește adesea cu răspunsuri monstruoase, observă Aristotel, deoarece regulile sunt formulate cu un caz paradigmatic în minte, dar situațiile reale pot fi diferite în moduri care nu pot fi întrevăzute. Atunci, omul e nevoit să se folosească de judecata sa, care, prin definiție, nu poate fi formalizată. Judecata sănătoasă se naște din experiență, greșeli, reflecții asupra greșelilor, un proces care implică rațiunea practică, nu cea teoretică. Din acest motiv, observă Aristotel, tinerii pot fi buni matematicieni, dar nu buni eticieni, pentru că e nevoie de o experiență bogată.

Rivalul lui Marx, socialistul rus Alexander Herzen, susținea că nu există răspunsuri definitive la problemele sociale, că istoria nu are un scop, și că „nu există un libret … În istorie totul e improvizație, totul este voință, totul este ex tempore.” Răspunsurile oferite de rațiunea practică sunt în permanență aproximative,  dependente de revizuire în funcție de circumstanțe. Din acest motiv nu atribuim toată puterea cuiva care are un singur răspuns, ci permitem criticilor să puncteze eșecurile.

În etică, judecata care pleacă de la cazuri particulare se numește cazuistică, iar faptul că termenul are astăzi o conotație peiorativă sugerează cât de deplin a fost triumful viziunii teoretice. Cazuiștii folosesc regulile ca borne, care ajută doar în sensul în care reamintesc anumite cazuri particulare – începutul, nu sfârșitul unui argument. Când tradiția teoretică a triumfat, cazuistica a fost expulzată din filozofie, dar și-a găsit adăpost în roman. Daniel Defoe și-a început cariera literară scriind recomandări editoriale cazuistice, iar cazurile pe care le-a inventat au crescut treptat în lungime, devenind romane precum Moll Flanders. Ca gen, romanul realist este cazuistic: ne învață cum să dobândim înțelepciune din analiza amănunțită a cazurilor particulare, descrise în detaliu.

Filosofii încă mai prezintă probleme etice schițând o dilemă pentru un „Jones” care nu are o biografie, nu trăiește în niciun loc sau timp particulare. Să comparăm problema lui Jones cu cea a Annei Karenina sau cu cea a Dorotheei Brooke. O maximă desprinsă din romane este următoare: nimeni nu este vreodată Jones.

Și din nou avem o diferență între ruși și alți romancieri realiști, și anume că rușii, în special Tolstoi, fac presupozițiile cazuiste ale genului explicite. La sfârșitul Annei Karenina, Levin învață să facă alegeri morale corecte nu prin aplicarea regulilor, ci dobândind experiență din cazuri particulare atent observate. Tratatele timpurii ale lui Bakhtin despre etică discută limitele etice a ceea ce el numește „teoretism”.

Un somn bun

Eroii lui Tolstoi încep prin a crede în teorie, dar învață care sunt limitele ei. La început, în Război și Pace, prințul Andrei îi admiră pe generalii germani care cred că au descoperit o știință tare a războiului, care în roman ține loc pentru orice fel de știință socială.

Prințul Andrei învață că o știință a problemelor umane este imposibilă. El se întreabă: „cum poate exista o astfel de știință, când în fiecare problemă practică nu poate fi determinat nimic și totul depinde de condiții infinite, a căror semnificație devine evidentă într-un moment particular și nimeni nu poate spune când va veni acel moment?” Avem în față „o sută de milioane de șanse, care vor fi determinate pe moment dacă alergăm sau nu, dacă acest om va fi sau nu ucis”. Toate aceste alegeri ireductibile contează – nimeni nu poate spune dacă un glonț va lovi un om curajos sau un laș capabil să-i influențeze pe alții – la fel cum contează și momentul în care alegem: lucrurile se decid în funcție de moment, un moment care nu este doar o consecință automată a altor momente. Și ceea ce e valabil pentru o bătălie este valabil „în fiecare chestiune practică”.

Înțeleptul general Kutuzov, care adoarme în timpul consiliului de război dinainte de Austerlitz, pune la un moment dat capăt discuțiilor: „Domnilor, ordinele pentru mâine nu pot fi schimbate. Și cel mai important lucru înainte de o bătălie este să dormi bine noaptea.” De ce să dormi bine noaptea? Pentru că într-o lume a contingenței radicale, în care apar situații neprevăzute și oportunitățile trebuie valorificate pe moment sau altfel le pierzi, ceea ce contează nu e cunoașterea teoretică, ci agerimea.

Socialismul de interior

Ceea ce Andrei nu reușește să învețe, dar o face prietenul său Pierre, este intuiția a ceea ce în urmă cu trei decenii am numit „prozaism” – o intuiție fundamentală pentru numeroși scriitori, în special la Tolstoi și Cehov. Radicalii și romanticii descriu viața în termeni de evenimente dramatice. Întâmplările obișnuite dintre aceste crize sunt văzute ca triviale sau disprețuite ca fiind burgheze. Tolstoi și Cehov credeau opusul: viața este trăită în aceste momente obișnuite și ceea ce e cel mai real abia dacă este notabil, cum ar fi mișcările infinitezimale ale conștiinței.

„Acea vorbă e izbitor de adevărată nu doar pentru artă, ci pentru toată viața. Am putea spune că viața adevărată începe acolo unde începe puținul, unde au loc evenimente și schimbări care nouă ni se par minuscule. Viața adevărată nu se trăiește cu evenimente exterioare senzaționale, unde oameni se ceartă, se luptă și se distrug unul pe altul. Se trăiește doar acolo unde au loc aceste mici schimbări infinitezimale.”

Romanele lui Tolstoi descriu mișcările infinitezimale ale conștiinței, micile noastre alegeri și greșelile pe care le uităm imediat dar pe care romanul le reține: acesta este și unul dintre motivele pentru care romanele sale sunt atât de lungi. În scurtele noastre vieți, fiecare secundă contează. Romanul rus e atât de lung pentru că viața e atât de scurtă.

Eroi cei mai înțelepți ai lui Tolstoi învață să vadă bogăția ascunsă chiar în fața lor. Deprinzând acest adevăr, Pierre ajunge să semene cu „un om care, mijindu-și ochii să vadă la distanță, descoperă ceea ce căuta chiar la picioarele …lui.”

La Cehov, ignorarea experiențelor obișnuite este cauza irosirii vieților, iar o asemenea irosire reprezintă tema sa constantă. În „Unchiul Vania” unul dintre personaje observă: „lumea este distrusă nu de crime și incendii, ci de toate aceste certuri meschine”. Șocant, dar Cehov lăuda ceea ce niciun intelectual nu se presupune că ar trebui să respecte: virtuți burgheze precum curățenia, decența obișnuită și plata datoriilor.

În același duh, cărțile Svetlanei Alexievici adună laolaltă vocile a nenumărați oameni obișnuiți care răspund microscopic la evenimentele pe care istoricii le tratează macroscopic. Ea caută să prindă ceea ce descrie ca istoria „socialismului domestic, de interior… Istoria care a acționat asupra sufletului uman. Sunt atrasă de acel spațiu mic numit ființa umană… un singur individ. În realitate, acolo se întâmplă totul.” Ea este foarte conștientă de ceea ce datorează marilor romancieri și suspiciunii acestora față de marile scheme teoretice:

„M-a pus întotdeauna pe gânduri faptul că adevărul nu depozitează … într-o singură minte, că adevărul e dispersat. Există mult adevăr, este variat și se întinde în lume. Dostoievski credea că omenirea știe mai multe, mult mai multe decât s-a înregistrat în literatură. Deci ce fac eu? Colecționez viața de zi cu zi a sentimentelor, gândurilor și cuvintelor… Viața de zi cu zi a sufletului, lucrurile pe care marea carte a istoriei de regulă le omite sau le disprețuiește.”

Aceste intuiții de romancier – existența întâmplării, viața adevărată trăită în acele momente infinitezimale, timpul deschis, care înseamnă că ceea ce alegem contează cu adevărat, importanța sufletului: toate aceste intuiții sunt strâns legate. Ideologii, cei care îi disprețuiesc pe oamenii obișnuiți drept ”plebe” și ”țărănoi” și care își au încredere în abstracții pe care singuri le creează, nu-i vor înțelege niciodată. Ei văd lumea, în ultimă instanță, ca fiind simplă, spre deosebire de Pierre al lui Tolstoi, care ajunge să aprecieze „varietatea nesfârșită a minții umane, care împiedică un adevăr să apară exact la fel pentru două persoane.”

Concluzie

Concluzia mea e scurtă: avem în fața o alegere între periculoasa uniformitate derivată din teoretizările intelighenției și perspectiva înțeleaptă asupra vieții expusă de literatura rusă.

Să ne rugăm pentru Cehov.

Prima parte a articolului poate fi citită aici, a doua aici, iar a treia aici.