Cu un scop

Dacă nu aș pierde lucruri încă de pe vremea când eram mic, aș fi luat incapacitatea mea recentă de a-mi găsi cardul ca pe un semn incipient al unui declin cognitiv.

M-am panicat, dar nu pentru că cineva ar putea să-mi folosească banii, ci la gândul că va trebui să iau legătura cu banca pentru a-l declara pierdut. Numai gândul acesta mă deprima. O voce înregistrată mi-ar fi spus fără îndoială că apelul meu este foarte important pentru acea organizație mare și augustă dar, din cauza numărului neobișnuit de mare de apeluri din acea zi, s-ar putea să fiu nevoit să aștept mai mult decât de obicei – de obicei însemnând 45 de minute.

M-am uitat peste tot pe unde ar putea fi cadrul, în special în hainele pe care le-am purtat în ultimele zile. După care mi-a venit strălucita idee de a mă uita în mașină, unde l-am găsit pe jos, sub scaunul șoferului. Ce ușurare! Depresia s-a schimbat în bucurie, o bucurie atât de mare încât m-am gândit că merită aproape depresia doar pentru a simți bucuria atunci când dispare supărarea.

Bineînțeles că Dumnezeu ne-ar fi putut crea fără să ne pierdem cardurile și, pe cale de consecință, fără să fim nevoiți să trecem prin acea vale a plângerii numită „a contacta banca”; dar dacă ar fi făcut astfel, nu am fi trăit niciodată bucuria de a scăpa de acea problemă. Astfel, fericirea, cel puțin în forma acută a bucuriei, depinde sau este parazitară pe posibilitatea opusului ei. De cât suferință sau durere este exact nevoie pentru ca noi să trăim bucuria nu e ușor de spus.

De fiecare dată când pierd ceva, adică destul de des, cad pradă superstițiilor, deși mă consider un om rațional, cel puțin în măsura în care un astfel de om există. O dată ce pierd ceva, încep să caus. Nu o fac într-o manieră sistematică sau logică, ci mai degrabă în maniera unui găini fără cap. Abia când această metodă nu dă roade încep să gândesc mai clar și să-mi reconstitui pașii de la momentul în care am văzut ultima oară obiectul pierdut. Deși de bun simț, această abordare logică adesea nu dă rezultate, în parte pentru că a) nu-mi amintesc ultima dată când am văzut obiectul și b) chiar dacă îmi amintesc, de atunci și până la momentul când îmi dau seama de ce s-a întâmplat memeora mea e compusă din spații goale. Trec prin viață nu aranjându-mi amintirile, ci mai degrabă asigurându-mă că mintea nu este stânjenită prea tare de ele. Deci, mă întorc din nou la varianta găină fără cap, de data asta însă mânioasă.

În acel moment, pic pradă superstiției că găsirea unui obiect nu e atât o chestiune de găsire a locului, dacă a căzut într-o gaură adâncă și inaccesibilă sau a fost confundat cu gunoiul și aruncat pentru a fi ars, cât o chestiune de efort al căutării. Nu contează unde e, îl voi găsi dacă voi căuta din greu. Munca va fi răsplătită. Dacă nu-l voi găsi, vina nu va aparține neglijenței mele, cauza naturală a pierderii obiectului, ci din cauza lipsei mele de persistență și insistență. Astfel transform un eveniment banal într-un test de semnificație morală.

Omul ar putea fi definit nu ca un animal rațional, ci ca un animat care caută sens. Atribuim semnificație evenimentelor deoarece ne place să credem că există mai degrabă un scop în ele, decât că nu există nimic (…)

În anul 1755 un cutremur a lovit Lisabona, care a aproape că a distrus orașul și a ucid 30.000 de oameni. În toată Europa s-au iscat dezbateri cu privire la semnificația acestui eveniment catastrofic. Problema s-a învârtit în jurul temei dacă acesta era un simplu eveniment natural sau dacă e un scop în spatele lui, de pildă răsplata lui Dumnezeu pentru viciile din Lisabona – nu trebuie să credem că Lisabona era mai rea din acest punct de vedere decât alte orașe europene, iar la vremea aceea s-au auzit predici în Londra care avertizau că orașul englez urmează să fie lovit și chiar pe merit.

Cutremurul de la Londra a încurajat dezvoltarea seismologiei ca știință și unii istorici au pretins că a funcționat ca un stimulator al Iluminismului (…) Din punct de vedere naturalist, cutremurul de la Lisabona a fost rezultatul mișcării plăcilor tectonice, nimic altceva; nu era  nevoie de alte explicații. Prin extensie, tot ceea ce se întâmplă în univers poate fi explicat naturalist, fără intervenția scopului sau a înțelesului.

Dar mintea umană este astfel construită încât chiar și celui mai fanatic adept al lipsei de sens a existenței îi este greu să elimine acest concept din gândurile sale. Dacă citești cărți scrise de darwiniști fundamentaliști vei găsi adesea pasaje de tipul „evoluția a făcut asta” sau „evoluția a decretat asta” ca și cum evoluția ar fi o ființă cu o minte și obiective proprii. Problema rămâne, desigur, dacă noi impunem scopuri în lume (prin care înțeleg tot ceea ce există) datorită formației noastre psihologice sau dacă scopul este imanent în lume. Eu înclin spre prima variantă dar nu aș merge până acolo încât să-mi pun viața la bătaie pentru asta.