Darul productivității

O duzină de ouă costă acum cinci dolari (aproximativ 25 de lei – notă CM) la băcănia mea.  M-aș plânge, dar când văd că la alții costă nouă dolari, e mai bine să-mi țin gura, să fiu recunoscătoare și să-mi economisesc ouăle pe care le am.

Și mai bine ar fi să mă gândesc cât de isteț a fost vecinul meu John  care și-a făcut o mică fermă pe proprietatea lui din oraș, cu găini, albine și – nu vă mint – capre.  E iarnă și nu am mai vorbit recent cu el, așa că nu știu dacă găinile lui mai produc ouă acum, dar dacă o fac, sunt sigur că se simte deja foarte bogat.

Dar eforturile de fermier ale lui John nu produc doar ouă de aur. El produce sau conservă pentru el idealul unui cămin.  Un astfel de ideal, scrie Wendell Berry în cartea sa „The Gift of Good Land” este foarte atrăgător pentru mulți dintre noi și era cândva standardul și ceea ce trebuia vieții. El descrie „viața de acasă” drept abilitatea de a crește și a-ți produce propria mâncare, a te implica în muncă grea și sănătoasă cu ceilalți membri ai familiei, în felul acesta „întârind legăturile de interes, loialitate, afecțiune și cooperare care țin familia unită.”

Idealul de a produce, însă, a fost corupt de impulsul spre consumerism, de a cumpăra și a câștiga, „de a înlocui ostentativ bucuria și frumusețea sănătății cu haine, cosmetice, mașini și deserturi cumpărate”, scrie Berry.

Am simțit cu toții acest impuls și din păcate acum îl simțim mai mult ca niciodată, pe măsură ce abilitatea noastră de a consuma e și mai puternică, stând în fotoliile noastre pe telefon sau pe laptop, căutând pe Amazon, cumpărând și așteptând apoi să primim pachetul la ușă peste două zile.

Berry sugerează că „putem domoli acest stimul consumerist” prin prețuirea lucrurilor din jurul nostru – casă, grădină, comunitatea, oameni – prin căutarea unor căi prin care să începem  să producem, chiar și la scară mică.

„Căile și posibilitățile acestea există peste tot la țară sau la oraș. Nu contează. Cel mai adesea oamenii le explorează în grădinile caselor, în bucătării, în biblioteci și la muncă. Dar încep să se dezvolte, de asemenea, în parcurile mici, în terenurile virane, în străzile de cartier.  Locul în care trăim este de asemenea locul în care se poate materializa interesul și efortul nostru. Dar acest interes nu poate fi înțeles doar ca mijloace și moduri de consum. Dacă nu consumăm decât ceea ce cumpărăm, atunci trăim „în economie”, în tărâmul televiziunii, nu acasă. Orice mijloc prin care intrăm și folosim aerul, lumina și vremea din locul în care trăim – chiar dacă este doar o mică fereastră deschisă – reprezintă ceva ce nu poți obține de la televizor, guvern sau școală.

Această productivitate locală, oricât de mică, reprezintă un dar. Dacă suntem părinți, nu putem decât să o privim ca pe un dar pe care îl facem copiilor – cel mai bun dar.”

Prețul ouălor, prețul la orice, de fapt, poate fi deprimant. Dar pe măsură ce reflectez la cuvintele lui Berry, nu pot să nu mă întreb dacă un astfel de preț nu are un efect bun pe termen lung, în măsura în care ne face să ne reanalizăm abilitatea de a produce pe terenurile și în comunitățile noastre, chiar la scară foarte mică. Cu cât vom încerca să fim proprii producători, cu atât ne vom lega mai tare de familie, de muncă și de comunitate.

În opinia mea, merită cei cinci dolari pe o duzină de ouă.