Părul meu și așa rar crescuse într-o dezordine care mă făcea să arăt ca un porc țepos și cum aveam de mers la o petrecere și trebuia să iau parte și la un podcast, am fost nevoit să merg la frizer să mă aranjez puțin.
Frizerul încă acceptă doar cash. Fără îndoială că asemenea afaceri vor dispărea în curând cu totul iar câțiva ani mai târziu tinerii se vor întreba ce erau banii cash, la fel cum se întreabă acum ce erau telegramele și vederile poștale. Iar durata învechirii unor asemenea lucruri devine din ce în ce mai scurtă.
Nu pot să spun că aștept cu nerăbdare ziua în care fiecare achiziție pe care o facem va putea fi urmărită de ei, adică de autorități, care vor folosi informația după cum doresc ei. Printre altele, ei vor putea să compare veniturile noastre cu cheltuielile noastre, și din moment ce ei cred că toți banii le aparțin în realitate lor, iar ce ne rămâne nouă se datorează unui favor și milei lor, ei vor putea să-și înăsprească strânsoarea asupra noastră. În plus, ei își vor putea da seama de ideologia noastră din cumpărăturile pe care le facem, și ne vor penaliza de câte ori ei consideră că e necesar sau au chef. Dosarele voluminoase fac persecuția eficientă.
Dar pentru moment frizerul meu acceptă doar cash; însă singurii bani lichizi pe care îi aveam erau o bancnotă de 50 de euro. Eram primul client așa că nu avea să-mi dea rest. Mi-a spus că îl pot plăti mai târziu când fac rost de mărunt.
Mi-a plăcut acest gest de încredere. Într-o societate fără cash, un asemenea act nu ar fi nici posibil nici necesar, cu excepția cazului în care cineva și-a lăsat telefonul sau cardul undeva. (În aceeași zi, am primit următorul mesaj pe telefon: „Mamă, sunt la cumpărături și am luat un alt card cu mine. Îmi poți trimite 240 de euro și ți-i dau eu când ajung acasă. Numărul de cont este…” Hoții vor găsi întotdeauna o cale. Dacă trimiți acest mesaj electronic de un milion de ori, presupun că va merge de zece ori.)
Am plecat să caut mărunt. Întâi am încercat la un chioșc de ziare de unde am cumpărat un ziar, dar omul de acolo nu avea nici el mărunt așa că am plătit cu cardul. Apoi am mers la brutărie: la fel. Nu aveam altă soluție decât să cumpăr o carte, ceea ce oricum nu ezit niciodată să fac. De data asta, aveam scuza perfectă pentru nevastă-mea: încercam să fac rost de mărunt pentru frizer.
Frizerul mi-a cerut 10 euro pentru tuns și i-am lăsat bacșiș 2.50 euro. Drept pentru care am căutat o carte care costa 12.50 euro ca să obțin măruntul de care aveam nevoie. E o modalitate ciudată de a alege astfel o carte, poate e chiar o premieră, dar am descoperit rapid un volum subțire cu titlul „Tratat despre intoleranță” de Richard Malka, un avocat și romancier, autorul al unui alt volum subțire „Dreptul de a-i da cu flit lui Dumnezeu”. (Acest titlu l-a jignit pe pedantul din mine, cu atât mai mult cu cât autorul era un avocat și ar fi trebuit să fie mai exact în limbaj. Dacă Dumnezeu nu există, nu-i poți da cu flit; dacă Dumnezeu există, nu poate exista un asemenea drept).
Cartea, care poate fi citită într-o oră sau două, e o polemică în favoarea dreptului de liberă exprimare religioasă, mai ales în contextul extremismului islamic. Desigur, sunt în favoarea unui astfel de drept, deși nu sunt în favoarea jignirilor gratuite, adică a jignirilor de dragul jignirilor.
Nimic nu stârnește pedantul din mine cum o face o polemică. Autorul ne anunță de la începutul cărțuliei că ținta sa e religia; nu o religie sau o formă de religie, ci religia. Religia, ne spune el, este acuzată și citează în detaliu atrocitățile comise în numele lui Allah. Dar apoi face aluzie la forme de islam care s-au dovedit tolerante, chiar dacă ele se află acum în retragere din fața formelor mai intolerant. De aici decurge faptul că nu religia este acuzata sa, ci anumite forme de religie.
Este această distincție importantă? Eu cred că da.
Autorol remarcă, din nou corect, că mulți dintre teroriștii din Franța care au comis atrocități abia dacă știau ceva despre islam. Se convertiseră de câteva zile. Indiferent dacă așa au stat sau nu lucrurile, ar trebui să ridice în mintea autorului problema felului în care un eveniment mental atât de superficial poate avea consecințe atât de profunde și groaznice – poate relevă un teren propice? Dar ce este mai exact acel teren propice, cum s-a dezvoltat? Pentru a-l cita pe Hamlet, ceva trebuie că e putred în Danemarca. Dar ce?
Nu pot să pretind că am un răspuns complet și definitiv. Presupun că e vorba de un compost de idei despre justiție socială, repetate la infinit în media, resentimente personale, speranțe și așteptări nejustificate, și o căutare a unei explicații simple pentru faptul că viața e atât de grea și dezamăgitoare. Iluminarea e rapidă, dar falsă.
M-am întors la frizer să-i dau datoria. Am vorbit de politică în timp ce mă tundea. Spunea că situația nu mai poate continua așa, e prea multă nemulțumire și crește distanța dintre cei bogați și masele din ce în ce mai împovărate. Mișcându-mă între cele două extreme, n-am simțit nici distanța nici nemulțumirea. Probabil că frizerul are o expertiză mai bună decât mine în aceste teme.