Despre „claritate morală”

În Evul Mediu, când un gânditor susținea că a avut o revelație divină, cuvintele sale nu mai putea fi contestate. Doar cei cu probleme medicale sau cei demonizați s-ar fi îndoit de spusele lui. În ultimele decenii, pretenția de „științific” are aceleași trăsături. Politicienii susțin că nu fac decât „să urmeze sfaturile științei”, în timp ce platformele de social media și mass media îi interzic pe cei care au dubii pe motiv că sunt inamicii științei. Niciodată nu s-a bucurat pseudoștiința de un regim mai favorabil.

Dar mai există astăzi o cale prin care îți poți reduce la tăcere opozanți: să pretinzi că o temă este una de „claritate morală”, un concept care înseamnă că tema este „clasată” și nu mai necesită alte discuții. În astfel de cazuri, nu faptele determină o concluzie, ci concluzia determină faptele. Când o astfel de problemă este declarată ca fiind „clară moral”, consecința este că doar cineva imoral poate avea vreun dubiu. Lumea se împarte foarte tranșant între bine și rău. Nu poate există un sceptic conștient. Iar când oamenii devin răi fără scuze, orice spune sau le face cineva acestora devine justificat.

În calitate de specialist în literatura și gândirea rusă, mi-este mai mult decât cunoscut tipul acesta de filosofie. Așa a funcționat Uniunea Sovietică. Odată ce Partidul dădea un decret, nu mai existau zone gri. De aceea, fiecare vot al parlamentului sovietic era unanim și alegerile nu propuneau decât un candidat. Însăși ideea de probleme discutabile este o mistificare burgheză, menită să țină ocupată clasa muncitoare și să nu acționeze în interesul ei. În același fel, toate temele reprezentau jocuri cu sumă nulă.

Drept pentru care nu am fost foarte fericit să descopăr într-un editorial din Wall Street Journal ideea că războiul din Ucraina oferă „claritate morală”. În ultimii ani, susținea autorul,  „colectivismul și-a revenit și s-a transformat într-o formă de autoritarism progresist”, dar situația actuală este atât de clară moral încât oferă „o șansă de a redescoperi principiile libertății și democrației, erodate de modele intelectuale neliberale”. Expertiza mea rusească m-a făcut să mă întreb: cum poate o situație în care toată lumea este obligată moral să fie de acord să ajute la înfrângerea unei mentalități colectiviste? Libertatea și democrația, la urma urmei, depind de diferențe de opinie. Teme care par clar moral pot fi astfel până la un punct. Nu tot ceea ce favorizează tabăra virtuoasă este neapărat virtuos. Ultimul lucru pe care ar trebui să-l presupunem este că odată ce avem o poziție clară nu mai e nevoie de gândire. Dimpotrivă, cu cât suntem mai favorabili unei anumite poziții, cu atât avem nevoie să ne gândim că am putea fi extrem de părtinitori în strângerea dovezilor.

Majoritatea zdrobitoare a americanilor și europenilor sunt acum de partea Ucrainei. Să ne înțelegem, socialiștii democrați din America susțin că Rusia e mai degrabă atacată decât vinovată, iar soluția la actuala criză este dizolvarea NATO. Pe de altă parte, Prof. John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago susține că actuala criză a fost determinată de eforturile de occidentalizare a Ucrainei, care au determinat inevitabil intervenția Rusia. Dar astfel de opinii sunt astăzi marginale. Nu m-a surprins agresiunea, brutalitatea sau acuzațiile lui Putin – la ce te-ai fi putut aștepta de la un fost KGB? Dar nu am anticipat deciziile Occidentului de a pune presiune pe Rusia și a de sprijini rezistența ucraineană.

Dacă s-ar fi oprit „claritatea morală” aici”! Dar la fel ca în cazul culturii anulării din ultimii ani, cu cât cineva merge mai la extrem, cu atât se simte mai virtuos.  Orice afirmație care favorizează partea dreaptă trebuie acceptată și orice acțiune care rănește oponentul este justificată (…)

În spiritul clarității morale, tot ce este „rusesc” a devenit imoral. De pildă, în Olanda, o băcănie rusească a fost vandalizată, o biserică ortodoxă rusă a fost pângărită, iar o școală rusească a fost forțată să treacă în online. În fapt, băcănia avea mâncare din mai multe țări est-europene și ar fi trebuit să se numească mai degrabă o băcănie slavă, dar după cum a explicat proprietarul armean, „nimeni nu știe ce înseamnă asta”. Biserica rusă în cauză aduna credincoși din mai multe țări și strângea bani pentru Ucraina. Școala avea copii din Estonia, Uzbekistan și Ucraina.

Personalități și artiști trebuie să-și declare acum public opoziția față de Putin pentru a putea să-și facă meseria. Cât mai durează până când artiștii și profesorii evrei vor trebui să-și declare opoziția față de Israel, sau cei musulmani față de o țară islamică cu care ne luptăm?

Când Vancouver Recital Society a anulat un concert al pianistului rus, Alexander Malofeev,  directoarea Leila Getz a explicat că „instituția nu poate organiza în acest moment un concert al unui artist rus, cu excepția cazului în care se declară public contra războiului”. Departe de a-l susține pe Vladimir Putin, Malofeev susține că „fiecare rus se va simți vinovat decenii de-acum încolo din cauza acestei decizii groaznice și sângeroase pe care niciunul dintre noi nu a putut influența și prezice”. Dar în același timp, continuă el, cererii precum cea a lui Getz sunt greșite moral, deoarece hrănesc ura împotriva oamenilor doar pentru că au o anumită naționalitate. În alt context, nu am considera oare astfel de judecătți ca fiind rasiste sau fasciste?

„Nu am văzut niciodată atâta ură din toate direcțiile, în Rusia și în lume. De ce, în doar câteva zile, întreaga lume s-a întors la un stadiu în care fiecare om are de făcut o alegere între frică și ură?”

Soprana rusă Anna Netrebko a observat: „A-i forța pe artiști să-și exprime opiniile politice în public și să-și denunțe țara natală nu e just. Ar trebui să fie lăsată la libera voință a omului. La fel ca și colegii mei, nu sunt o persoană politică… Sunt un artist și scopul meu este să unesc oamenii divizați de politică.”

Într-adevăr, cultura rusă a devenit ea însăși o țintă. Numeroase anulări de concerte, evenimente și cursuri nu au mai fost reluate. „Le e frică de amenințări, dar asta pare din ce în ce mai mult ca fiind practici sovietice”, a comentat expertul Michel Krielaars pe marginea anulării în Olanda a unui mini festival  Ceaikovski și Stravinski. Devenim ca Rusia pe zi ce trece?

Când am vizitat în 1970 Polonia dominată pe atunci de sovietici, oamenii ura regimul rusesc. Sătui să înghită o cultură rusească, care li se băga pe gât, unii răspundeau, așa cum fac adesea oamenii oprimați, cu acea ură oarbă care pregătește victimele să devină agresori imediat ce situația le-o permite. După cum spunea un personaj din „Frații Karamazov”: poate fi foarte plăcut să fii jignit. Un polonez pe care l-am întâlnit afirma mândru: „urăsc până și copacii rusești!”. L-am întrebat sceptic: „te deranjează și mestecenii?” Dar cu cât erau mai absurde afirmațiile sale, cu atât mai drept se simțea (…)

Dacă istoria rusă ne învață ceva este că o astfel de „claritate morală” nu are limite.  Dacă toată dreptatea este de o singură parte, atunci orice – și literal orice – spune sau face cineva este justificat. Dacă nu iei cele mai extreme măsuri înseamnă că ești complice la rău. Când Stalin trimitea ordine cu numărul de oameni care trebuiau arestați, oficialii cereau numere și mai mari. Era cel mai sigur lucru pe care îl puteai face pentru a-ți dovedi loialitatea. Când totul e alb și negru, mai devreme sau mai târziu, toată lumea e în pericol.

„Dacă ar fi atât de simplu” comenta Alexnder Soljenițîn pe marginea acestei gândiri. O astfel de filosofie nu este  doar foarte periculoasă, dar trece în mod fundamental pe lângă însăși natura judecății morale. Cu cât e mai serioasă problema, cu atât mai mult, nu mai puțin, ar trebui să o dezbatem. Și nu ar trebui să uităm niciodată că linia care desparte răul de bine nu trece între popoare sau clase ci prin inima omului.