Catastrofa cea bună sau de ce ar trebui să citim marea literatură

Trebuie să recunosc că prima oară când am mers la o piesă de Shakespeare, m-am simțit destul de pierdut. Engleza lui Shakespeare e mult mai veche și mai formală decât limba pe care o vorbim noi, drept pentru care se aseamănă mai degrabă cu ascultarea unui alt limbaj. Derutat și îngrijorat că nu voi pute desluși piesa am început să mă tem de cea mai înfricoșătoare senzație care populează epoca modernă a distracției instant: plictiseala.

Dar apoi s-a întâmplat ceva straniu. Precum un călător într-o țară străină, am început să prind diverse fragmente din limba respectivă. După care s-a adăugat și acțiunea fizică a personajelor, așa că am început să-mi dau seama ce se întâmplă. N-am înțeles totul, dar pe măsură ce piesa avansa, am descoperit că pot înțelege planul general. Am înțeles din ce în ce mai mult din discursurile flamboaiante ale actorilor și am ajuns să-mi dau seama cât de bogate și adesea amuzante erau aceste discursuri. Și cel mai important, a început să-mi pese de personaje și de ceea ce se întâmpla cu el.

Vă împărtășesc această istorioară doar ca un exemplu. Cred că toată lumea este nu doar capabilă, ci ar trebui să citească, să se bucure și să tragă câștig de pe urma marii literaturi. Experiența mea de la teatru poate fi luată ca o comparație pentru ce se întâmplă cu cineva care se apropie pentru prima oară de marea literatură. În educația de azi, clasicii – adică acei scriitori validați de timp, recunoscuți universal ca fiind apogeul imaginației literare – sunt cumva neglijați. Drept consecință, puțini dintre noi le știm operele, iar dacă le știm, le vedem ca pe ceva academic și inaccesibil.

Dar cred că impresia de literatură inaccesibilă este doar o iluzie. A merge la o piesă de Shakespeare ne arată ce se întâmplă când persistăm cu un text dificil: odată ce ne obișnuim cu limbajul și ritmul, apare o transformare. Povestea nu devine doar accesibilă, ci chiar captivantă. Și acesta este primul motiv pentru care toată lumea ar trebui să citească marea literatură: pentru că este distractivă. Tuturor ne plac poveștile – chiar dacă nu suntem cititori avizi. Dacă ați urmărit un film sau ați citit o carte de benzi desenate, atunci vă plac poveștile. Și nimeni nu spune povești mai bine decât maeștrii: de la Dante la Dickens, de la Homer la Hemingway, de la Cervantes la Shakespeare, de la Tolkien la Tolstoi. S-ar putea să ne ia ceva timp până când ne obișnuim cu acești autori – ritmul lor s-ar putea să fie mai lent decât cel modern iar limbajul mai complex – dar răsplata este pe măsură. Acești autori spun povești care te aborb cu totul. Creează personaje mai reale și mai vii decât orice erou de acțiune, povești de dragoste mai puternice și mai pline de sens decât orice romanță adolescentină, și aventuri mai periculoase decât în orice film de succes. Operele lor au fost citite de generații întregi, deci e clar că autorii aceștia au ceva.

Al doilea motiv pentru care toată lumea ar trebui să citească marea literatură este pentru că ai foarte multe de învățat. Cărțile acestea, după cum explică poetul Michael Larson, te învață despre ceva mai interesant și important decât orice: natura umană.

Marii autori înțeles ce înseamnă să fii om, ce motivează un om și cum alegerile cuiva influențează viețile celor din jurul  său. Acolo sunt prezentate cele mai intense sentimente, cele mai profunde tribulații, cele mai înalte bucurii, cele mai bune și cele mai rele lucruri de care suntem capabili, și toate astea sunt prezente în romanele bune. Larson  ne reamintește că prin lectura marilor opere de ficțiune învățăm de la prima mână despre complexitățile vieții umane. Este o cunoaștere pe care o putem folosi cu toții la modul practic: ne putem folosi de înțelegerea vieții dobândită din cărți pentru a trăi mai bine.

Uneori literatura ne oferă sprijin și inspirație sentimentală și psihologică. De pildă, dac ne e dor de casă, de un părinte plecat, vom descoperi că nu suntem singuri. Odiseu plânge după Itaca sa în capodopera lui Homer, personajul principal din David Copperfield jelește moartea prematură a mamei sale, iar dragostea înflăcărată a lui Orsino pentru Olivia este primită cu indiferență în „A douăsprezece noapte” a lui Shakeseapre.  În literatură vom descoperi nenumărate personake care au aceleași încercări precum noi, iar prin povestea lor scrisă cu artă, putem înțelege că aceste încercări sunt „tărâmul uman al tristeții și bucuriei” și cel mai important putem simți în oasele noastre că toate aceste încercări pot fi îndurate, că ne pot schimba în bine.

În fine, un cuvânt despre finalurile fericite. Nu toate capodoperele literare au un sfârșit fericit, dar multe au. Unele dintre cele mai puternice cărți au personaje care trec prin greutăți incredibile și aparent fără speranță, dar la sfârșit triumfă. Această temă a depășirii unor obstacole aparent insurmontabile și mai ales când toate speranțele par deșarte, ne atinge pe toți. Cu toții tânjim după victoria finală asupra greutăților care ne apasă, deși nu o putem exprima mereu în termeni concreți. Într-un eseu din 1947 „Despre basme”, J.R.R. Tolkien a exprimat foarte frumos acest sentiment. El vorbește despre povești, dar ceea ce spune se aplică foarte bine și la capodoperele ficțiunii:

„Mângâierea basemel, bucuria finalului fericit: sau mai corect a catastrofei bune, schimbarea bruscă și fericită a situației… această fericire, pe care basmele o produc la superlativ, nu este în esență ceva escapist. În contextul basmului sau al lumii de dincolo, este un har care apare dintr-odată miraculos: nu te poți baza că va apărea din nou. Nu neagă existența catastrofei, a tristeții și a eșecului: posibilitatea acestora este necesară pentru fericirea de a scăpa; neagă … înfrângerea universală și în acest sens este evanghelică, o între-vedere a Bucuriei, a Bucuriei de dincolo de zidurile lumii acesteia.”

Marile cărți  sunt pentru noi toți. Nu ai nevoie de nimic special pentru a citi și înțelege marea literatură. Trebuie doar să fii om.